Intamplator, din nefericire si asta e un lucru pe care imi doresc sa il corectez cat de repede si cat pot de bine, luni dimineata am dat peste un articol publicat acum 3 ani si jumatate, in iulie 2007. Este vorba (nu „era” cum ar putea spune unii nefericiti) de domnul comandor Dumitru Berbunschi, un om exceptional plecat mult prea devreme si mult prea infiorator dintre noi.
Din fericire, chiar daca e putina, comparativ cu ce avea de oferit, mostenirea lui ne-a ramas si le va ramane si urmasilor, motiv pentru care am decis sa reiau acest articol si, ulterior, voi reveni periodic cu fragmente din opera lui, asa cum voi face si in cazul lui Doru Davidovici:
„Acrobatia pe avioane supersonice solicita un pilot mai mult decat orice misiune de lupta
Adevenit o platitudine infioratoare sa spui ca fiecare om si-a dorit macar o data sa zboare sau ca a visat cum ar face-o. La fel ca nasterea in apa, zborul este pre-existent, creste undeva in straturile adanci ale fiecaruia dintre noi, iar prima data cand pasim intr-un avion, elicopter, deltaplan sau macar intaia data cand alergam pe o rapa cu o parapanta agatata de spinare inima stie ca acolo, unde pamantul ferm nu mai spune nimic talpilor, e locul de unde nu ai mai vrea sa te intorci niciodata. Si, spre invidia generala, cativa norocosi si-au facut din zbor o meserie.
Asa cum
„Easy Rider” a salvat Harley Davidson-ul de la faliment, „Top Gun” a adus val dupa val de candidati la poarta scolilor care conduceau catre aeroporturile militare si portavioanele dotate cu avioane supersonice.
Poem la viteza mare
Exista insa oameni pentru care a zbura mai repede decat sunetul propriului motor nu este suficient. „Oamenii isi inchipuie deseori ca, imediat ce se urca intr-un avion, vor simti si vor intelege poezia zborului. E cat se poate de neadevarat. Zborul e un lucru strict, e o chestiune foarte, foarte exacta, pentru ca, daca nu este astfel, mori. Asta e tot. Poezia zborului vine mult mai tarziu. Daca vine vreodata. Fiindca nu vine pentru toti. Insa exista si o forma poetica a zborului: acrobatia. Acrobatia aeriana are o istorie egala cu a zborului. Sa nu uitam ca Aurel Vlaicu iesea in 1910 pe locul al treilea la un concurs de acrobatie din Austria, la doar trei ani dupa ce primele aparate se ridicasera in aer. De ceva mai mult de un veac, de cand zboara, omul se ocupa si de acrobatie aeriana”, explica Dumitru Berbunschi, un comandor care a scris o buna parte din istoria zborului supersonic romanesc. Hotarat din copilarie sa zboare, a absolvit Scoala Militara de Aviatie de la Boboc si a ajuns in unitatea de la Borcea, epicentrul aviatiei reactive din Romania, unde a zburat timp de 22 de ani cu MiG-uri, in special cu MiG 21. Pilot clasa I si instructor pentru zbor de zi si de noapte in orice conditii meteo, Berbunschi a acumulat cam tot ce se poate acumula intr-o viata de pilot, insa nimic nu pare sa-l starneasca mai mult decat o intrebare despre nebunia acrobatiilor aeriene.
In a doua sa carte, „Radacini de zbor”, Dumitru Berbunschi incearca sa descrie pentru oamenii fara aripi un lucru pentru care nu s-au inventat inca suficiente cuvinte: ce se intampla in carlinga in clipa in care avionului i s-a cerut tot ce i se putea cere:
…Limita de viteza. Zbor frănt in care avionul este dus peste legea fireasca a zborului. Zborul nu mai ramăne zbor, ci devine o cadere in gol, uneori dura, alteori moale, oricum necontrolata, in care incepe prabusirea in haul de dedesubt – avion si pilot, totul. Acea situatie nedorita in oricare alt zbor, executata doar in scop demonstrativ, care duce cuplul pilot-avion dincolo de o anumita limita, peste care, odata trecut, devine lipsit de echilibrul acela care inseamna zbor. Totul decurge dupa niste legi necunoscute, banuite uneori, deduse vag din putinele zboruri de incercare, descrise sumar in carti cu coperti groase si foi ingalbenite de vreme, ori – cel mai trist – zidite cu moartea unui camarad, cel mai adesea ramasa fara raspuns.
Acesta este exercitiul la care mii de privitori se infioara cu fiecare demonstratie aviativa: scoaterea aparatului din prabusire necontrolata. Un fragment dintre zecile de exercitii pe care oamenii le vad si de care se indragostesc, fara sa suspecteze o clipa presiunea enorma care ameninta sa arunce pilotul in inconstienta, fara sa iroseasca o frantura de gand pentru sutele de ore de zbor care au condus la acel aliniament perfect al celor mai rapide avioane din lume.
Acrobatia a devenit inutila, dar obligatorie
Manevrele acrobatice au intrat definitiv intr-o era in care niciun pilot nu le va mai executa in timpul unei misiuni de lupta. Acrobatia a dobandit alte roluri, a castigat semnificatii noi, dar locul sau este astazi pe aeroport, nu la vanatoare de inamici. Sistemele de ghidare ale rachetelor, marcarea tintei cu laser, performantele radarelor si zeci de alte inovatii tehnice fac ca un avion sa poata fi detectat de la 180 de kilometri si lovit de la 120. E evident, in aceste conditii, ca nu vor mai exista confruntari precum cele din Vietnam si Coreea, cand aviatia reactiva s-a impus ca unul dintre cele mai importante instrumente ale armatei. In misiuni se zboara astazi la distante intre 80 de metri si cativa kilometri. In echipele de acrobatie se zboara cu 2-5 metri distanta intre aparate, intr-o sincronizare impecabila. Un exemplu este revelator: la Thunderbirds, echipa de acrobatie a US Air Force care a incantat 4.000 de oameni la Mangalia, in urma cu doua saptamani, avionul care zboara pe pozitia Slot #4 este singurul care are coada neagra (stabilizatorul vertical, mai exact). Nu pentru ca ar fi vopsita, ci pentru ca este arsa de flacarile evacuate de colegii de echipa. Lucru care spune totul despre perfectiunea cu care se lucreaza in echipele de performanta.
Cu toate acestea, acrobatia aeriana a castigat multe alte atribute. In primul rand, figurile utilizate in zborul acrobatic imping pilotul la limita ultima, astfel incat el va fi degajat in clipa in care efectueaza un zbor „normal”. Lucrurile se desfasoara oarecum dupa modelul sportivilor de performanta, „storsi” la antrenamente pentru perioade de trei-patru ori mai lungi decat un meci, astfel incat in meci sa se simta ca la o plimbare de duminica. Daca explorati site-urile echipelor de acrobatie, veti vedea ca, in primul rand, se spune ca scopul echipei este de a-si reprezenta tara. Echipa Turciei, „Turkish Stars”, spune despre sine ca „de la Ataturk si pana astazi, Stelele Turciei sunt terminatiile aeriene ale poporului turc in lume„.
Nu se sfieste nimeni sa faca propaganda pentru ca este incontestabil ca ce fac acesti piloti este enorm, este incredibil. Se face propaganda tarii, armei din care faci parte, dar este si un instrument excelent de marketing. Demonstratiile aeriene sunt organizate si pentru a face reclama unui avion, pentru a-i dovedi calitatile sau chiar pentru a face reclama unei armate sau unui grup de piloti. Sa nu uitam si ca o asemenea demonstratie este perfecta pentru a atrage noi recruti…, povesteste Dumitru Berbunschi.
Profesorul si scoala romana
Comandorul Berbunschi a avut sansa sa invete de la cel mai iubit profesor de aviatie reactiva din Romania: Dorel Luca. A ajuns la scoala de pilotaj ca multi altii: datorita cartilor lui Doru Davidovici, insa abia apoi a aflat ce inseamna sa fii cu adevarat pilot. Comandorul Dorel Luca, comandantul regimentului 86 Borcea, a lasat in urma in primul rand un sistem de pregatire absolut inovativ, de care beneficiaza astazi extraordinar de multa lume. Insa, mai mult decat atat, a fost omul care a scos dintr-un MiG mai mult decat putea sa spere producatorul avionului. A doborat limita dupa limita, a reusit sa depaseasca specificatiile din manualul avionului, a rasturnat un avion la 1.200 de metri, cand manualul spunea de minim 2.000… Cand s-a intors atunci de la demonstratia din Turcia m-a intrebat, retoric, evident: <
Din pacate, oricat de buni piloti am avea, nu avem – si probabil nu vom avea prea curand – o echipa stabila de acrobatie. Se recruteaza periodic, dintre cei mai buni piloti, cativa care sa sustina un exercitiu sau o demonstratie, insa o echipa inseamna avioane permanent la dispozitie si 100-200 de oameni ultraspecializati, care sa puna lucrurile pe roate in fiecare zi, dar mai presus de toate inseamna cheltuieli gigantice, pe care nu si le permit decat tarile bogate. E o diferenta mare intre un pilot de acrobatie si unul de lupta. Acrobatul este ca un actor, are rutina sa zilnica de machiaj si filmari… un altul trebuie sa invete mult ca sa ajunga sa joace ca el, mai explica Dumitru Berbunschi.
Din fericire insa, tot mai multi oameni incep sa se intereseze de acrobatia civila, in echipa sau pentru sine. Exista deja trei echipe in Romania, promotii noi apar „pe piata” in fiecare an, iar liberalizarea importurilor de avioane face ca numarul de aparate civile sa creasca in fiecare an. ”
Sursa: Saptamana Financiara, iulie 2007.
0
0
Ca sa vezi poza pe avionul cu care a cazut de locotonentul comandor Florin Rotaru din 07.07.2018!