Zilele cenusii ale Revolutiei din 1989 au adus cu ele si cateva tragedii aviatice, una dintre acestea fiind cea in care a fost implicata o aeronava Antonov An-24 a companiei Tarom. Chiar daca se implinesc 30 de ani de la acel moment justitia noastra nu a reusit sa dea un verdic, astfel ca noi ne asumam sa afirmam ca avionul a fost doborat fara a ne baza pe o sentinta.
Dupa ce sotii Ceausescu au fost inlaturati de la putere si executati si chiar dupa ce noua putere formata din vechii servanti ai partidului comunist s-a instalat la Bucuresti in tara se tot murea. Se murea pentru ca a fost avansata teoria panicarda a teroristilor care ii sunt loiali fostului dictator. Si se murea mai ales pentru ca oricine si-a dorit a avut acces la armament cu munitie de razboi. Dar asta e alta discutie.
In data de 27 decembrie s-ar f decis, nu este inca foarte clar la ce nivel, ca un avion al Tarom sa efectueze o cursa umanitara in Belgrad, capitala Serbiei, de unde sa aduca sange necesar pentru tratamentul ranitilor Revolutiei. O alta teorie este ca acea cursa urma sa fie folosita pentru evacuarea intr-un oras mai sigur a unor pasageri importanti. Pentru ca justitia nu si-a facut treaba, lucram cu franturi de informatii.
Cert este ca acest zbor nu a fost primul autorizat dupa 22 decembrie, asa cum s-a tot spus. Au mai fost inaintea sa patru sau cinci avioane care au zburat spre diverse destinatii fara sa pateasca nimic.
In Bucurestiul revolutionar se aflau mai multi jurnalisti si fotoreporteri straini, acestia incercand sa acopere cat mai bine evenimentele singurei schimbari de regim sangeroase din ’89. Materialele acestora, despre care se presupune ca ar fi fost foarte interesante, nu puteau fi trimise publicatiilor straine pentru ca Romania era blocata si izolata, vezi scenariul teroristilor care ne ataca imbratisat de toti „instelatii” armatei, interesat sau doar naiv.
Pe 27 decembrie, britanicul Ian Parry, corespondent al Sundey Times, afla, nu se stie pe ce cale, de acest avion ce urma sa plece a doua zi spre Belgrad. Dupa o reuniune cu alti patru sau cinci jurnalisti straini aflati in Romania au convenit ca materialele foto-video pe care le-au realizat in ultimele zile sa ramana la Parry, care ar fi trebuit sa le scoata in Occident si sa le predea apoi redactiilor destinatare.
A doua zi, jurnalistul britanic ajunge la Aeroportul Otopeni unde, sustin mai multe voci care au asistat la evenimente, se aflau mai multe persoane pregatite sa zboare spre Belgrad. Informatia aceasta nu este verificata si nu apare in niciun raport oficial, deci este la nivel de zvon. Cert este ca Parry a putut sa urce in avion, fiind singurul pasager al Antonovului in care se mai afla echipajul format din Ioan Chifor – comandant de bord, Valter Jurcovan – copilot, Mihai Moldoveanu – instructor de zbor, Gelu Cristea – mecanic de bord, Elena Marghidan si Petre Bănică – ambii insotitori de zbor.
Nu am reusit sa inteleg de ce era nevoie de doi insotitori de zbor pentru o cursa umanitara, al carei obiectiv era sa aduca sange necesar transfuziilor. Nu e ca si cum ar fi fost preluata o cisterna de sange si era nevoie de oameni care il care in si de la avion. Este inca un detaliu care da inca o nota de certitudine zvonului potrivit careia aceasta cursa era una de evacuare din Bucuresti.
La cam un sfert de ora de la decolare, in timp ce se afla la altitudinea de trei mii de metri, avionul a fost lovit de o racheta antiaeriana. O spune un document oficial al procuraturii, secretizat intre timp pentru ca, va vine sau nu sa credeti, dosarul este inca in cercetare!
Din cate se pare, racheta nu a lovit direct avionul, ci a explodat la 1-2 metri de coada acestuia, datorita focosului de proximitate. Explozia a afectat stabilizatorul orizontal din partea stanga si a facut ca Antonovul sa intre in picaj. Pilotii s-au luptat sa tina avionul in zbor sau macar sa il poata ateriza fortat, insa totul a fost in zadar. An-24 inmatriculat YR-BMJ a percutat solul in zona padurii Malinoasa din judetul Dambovita.
La aproximativ 12 kilometri de locul prabusirii se afla Divizionul 182 Rachete AA de la Boteni, de acolo de unde se presupune ca a plecat racheta ce a doborat avionul.
Ancheta ce a urmat tragediei a fost una pe repede inainte, al carei unic obiectiv a fost, se pare, sa ii faca scapati pe cei responsabili de aceasta tragedie.
Primele concluzii au fost naucitoare, accident cauzat de givraj, iar cei din echipaj au fost chiar cercetati penal pentru distrugerea avutului obstesc, fiind socotiti potential responsabili pentru tragedie de catre cel putin un procuror!
Prin 1996 s-au limpezit apele, familiile primind de la Procuratura un document care arata ca avionul a cazut in urma impactului cu un corp strain. Iar cei care au facut parte din comisia de ancheta sustin fara echivoc ca a fost vorba despre o racheta ce a explodat in apropiere, avariind stabilizatorul orizontal de pe partea stanga.
Membrii familiilor celor decedati au incercat sa faca presiuni pentru finalizarea anchetei, dar au primit in schimb telefoane anonime de amenintare pe care, bineinteles, justitia le-a lasat asa, iar acum, la 30 de ani de la tragedie, ancheta nu este inca finalizata si nu exista o sentinta definitiva in acest caz.
Ca sa realizati cat de „buna” a fost cercetarea penala, la Boteni nu a fost pusa nici macar o intrebare cu privire la acest incident/accident. Iar de tras putem fi siguri ca s-a tras, e suficient sa ne amintim celebra conversatie a generalului Gusa cu generalul Mocanu, comandantul Apararii Antieriene, care raporta doborarea a 8 (!!!) elicoptere pe 22 decembrie.
Nu vreau neaparat sa trag concluzii, dar este destul de clar faptul ca adevaratii teroristi ai Revolutiei romane au fost cei care au avut posibilitatea de a utiliza armamentul si au facut-o fara a fi neaparat pregatiti pentru asta. Fie ca vorbim despre generali pacaliti de tinte false sau despre civili care au primit pistoale mitraliera si s-au apucat sa traga dupa tot ce li s-a parut suspect, teroristii am cam fost noi.
Daca cineva sau ceva, vreo structura sau alta, ne-a pacalit si ne-a facut sa ne impuscam ca prostii e treaba justitiei sa afle si sa ne spune. Insa cum justitia nu vrea sa recunoasca doborarea unui avion de, iata, 30 de ani, ma tem ca raspunsurile pe care le vom primi vor fi nesatisfacatoare.
0
0
Inca exista foarte multe aspecte care nu sant lamurite si se pare ca nici nu se vrea lamurite. Un episod trait de mine in acele zile.- la 26 Decembrie 89 imparteam sute de becuri in comunele si satele Maramuresului, becuri pentru iluminat stradal, primite din strainatate – sa fie lumina, ca bezna a fost mult timp. Raspundeam de o companie de transmisiuni la GP, prin urmare deplasarile prin judet am efectuat cu una din masinile de transmisiuni militare din subordinea mea. Fiind si radioamator, eram curios ce se intampla in spatiu de comunicari aeriene. Am dorit sa fac cercetari a comunicarilor aeriene, fapt pentru care raportand intentia la seful de stat major din judet, acesta dorea sa sun ca in ce zona instalez echipamentul de adcultare si sa-mi aloce cati-va militari pentru „paza”. Incepand din 23 – 24 Dec. am avut indoieli asupra a mai multor aspecte a revolutiei. Comandantul unitatii de radar, din Viseu, Maramures, subordonat Timisorii mi a aratat plansee cu tinte „neidentificate” inregistrate pe radarul lor iar cand a raportat la Timisoara, acestia au raspuns ca are „vedenii”, Nu au luat nici-o masura, ridivulizand comandantul din Viseu. Prin urmare am refuzat divulgarea locatiei de unde intentionam sa dac cercetarea comunicatiilor aeriene si am refuzat si paza oferita. In noaptea de 27 Dec. am inregistrat pe banda o convorbire a unei aeronave, presupun elicopter care dupa franturi am inteles ca zbura in zona Timisoare, Resita, Oravita. Statia de la sol normal ca nu auzeam. Pna la urma dupa cateva ore acest elicopter a ajuns in zona litoralului, Mangalia. Pilotul a intrebat – „unde aterizez cu personalul tranzit militar”? Dupa care nu a mai aparut. Banda am dus la statul major – comisia de aparare al judetului. Ofiterul de serviciu a chemat Bucurestiul unde a raspuns gen. Guse care apoi a dat telefonul la gen. Vlad. Gen. Vlad auzind raportul nostru despre cele relatate mai sus, a luat foc. „Nu e posibil – in Tara este interdictie a zborurilor, voi visati? De unde aveti informatia? Am facut semn ofiterului sa taca (nu doream sa apara numele meu, aveam suspiciuni si imi era frica. Ofiterul a baiguit ceva ca informatia vine de la un radioamator si poate ca nu e veridic. Evenimentul a fost inregistrat pe banda magnetica, deci nu era fantezie. Alt eveniment – In 23 – 24 Dec. prin ordinul primit de la Statul Major GP al jud MM caram munitii la cele 3 – 4 mitraliere instalate pe acoperisul fabricii „Faimar” la intrarea in oras din spre Cluj – Somcuta unde era o unitate de securitate interventie. In acest timp comandantul unitatii de securitate din Somcuta primea telefoane de la Judet – „haideti – alaturati-va revolutiei”. Militarii au fost imbarcati in masini cu armamant dar comandantul a mirosit ceva si a dat debarcare, armele la rastel, militarii in dormitoare si consemnati. Poate prin intuitie a evitat un al doilea Otopeni! Am trait mai multe evenimente curioase in acele zile si in Ianuarie 1990 la rugamintea sefului de cabinet al prefectului am inaintat un raport amplu despre evenimentele incepand din 18 Dec. pana in 12 Ianuarie 90, despre care nu stiu nimic. Aflarea adevarurilor ar fi posibil daca ar fi vointa iar aceste informatii sa fie potrivite, corelate, coroborate ca un puzzle urias la nivelul Tarii. Intrebarea – pana cand nu se doreste si de ce?
La multi ani 2020!