Unde zboara vulturii (VI)

Nu ma simt bine si stiu perfect de ce. E chiar un paradox ce ar putea fi studiat la facultatile de psihologie. Am luat decizia care ma va face extrem de fericit si multumit de mine daca o voi pune in aplicare, insa daca incerc sa o pun in aplicare risc sa pierd tot ce am construit pana acum, in cariera de pilot militar pe supersonic. Nu mai vreau sa zbor F-16. Sigur, asta o sa fie un soc mare pentru toata lumea, mai putin pentru cei putini care ma cunosc cu adevarat si in profunzime. Nu mai vreau sa zbor F-16 nu pentru ca Viper-ul ar fi un avion slab sau care ma solicita prea mult sau mai stiu eu ce. Nu, nu mai vreau sa zbor F-ul pentru ca visul meu, de cand m-a prins treaba asta numita aviatie, a fost sa zbor in cabina ingusta si spartana a MiG-ului 21. Dar cum pot eu sa ma duc – si la cine sa ma duc? – sa spun ca vreau sa trec de la Viper la 21? Si cat de tare va fi sutul in fund pe care il voi primi atunci cand voi fi dat afara din birou? Dar, stai putin! Am ajuns pana aici, zbor cel mai modern avion pe care il are Romania si sunt destul de bun la asta. Cum pot sa spun ca vreau sa renunt la asta pentru ceva de neatins? De fapt, problema este bineinteles alta si ce fac eu acum este un joc foarte periculos, care imi poate da peste cap toata viata. Nu e vorba despre F-16, nu e vorba despre aviatie, nu e vorba despre 21. Nu, evident ca nu. E vorba despre Anna, care mi-a facut-o in cel mai brutal mod cu putinta. Bine, nu ea, dar si ea a participat, insa e la fel de vinovata. Ma cunoaste sau ar trebui sa ma cunoasca deja, ar fi trebuit sa stie cat de greu mi-a fost sa gasesc in mine resursele sa ii vorbesc atat de deschis, atat de liber, atat de sincer. Ar fi trebuit sa stie ca e un moment probabil unic in viata mea. Ar fi trebuit sa nu se intoarca atunci cand a strigat-o, ar fi trebuit sa nu ii faca semn, ar fi trebuit sa nu ne prezinte. Ar fi trebuit sa plec imediat. Stii cum spunea Doru Davidovici? Sa ma simt ca un cavaler din perioada medievala, cu armura aceea extrem de incomoda, sa ma intorc pe calcaie si sa plec afectat, insa vitejeste, cu otelul zornaind pe mine. Dar, nu, eu am dat mana cu el, i-am ascultat tampeniile uriase legate de aviatie, i-am acceptat criticile perfect imbecile legate de evolutii, de avioane, de sistem, de tot si de toate. Un infumurat ignorant, un idiot care isi poarta prostia pe un stindard inalt, sa-l vada lumea de la distanta asa cum e.

Si eu am acceptat sa il ascult, rosu ca un rac scos de la fiert, transpirand tot mai abundent cu fiecare prostie pe care o ascultam din gura lui. Nici nu am indraznit sa ma uit la Anna in tot acest timp. Nu stiu cat a trecut, 10 secunde, 10 minute, 10 ore, abia intr-un foarte tarziu am avut puterea sa imi revin, sa ma adun, sa il privesc fix in ochii goi si sa ii spun ca eu, de fapt, trebuie sa plec, ca ma astepta la aerodrom chestii importante de pilot militar. I-am strans mana si m-am uitat la ea, i-am spus un pa mai mult soptit si atunci s-a intamplat. Anna a venit spre mine sa ma sarute pe obraz, abia dupa ce i-am simtit buzele fierbinti mi-am dat seama cat de rece eram eu. A simtit si ea pentru ca s-a retras rapid. Am plecat rapid si de data asta, nota bene pentru mine, nu m-am mai uitat inapoi. De fapt, cred ca asa mi-a fost mai usor, m-a ajutat sa imi imaginez ca ea i-a sarit de gat, ca au plecat imbratisati spre platforma aeroportului pentru poze numai bune de urcat pe Facebook, sa vada toata lumea fericirea fericitului cuplu. Doamne, cat am putut fi de idiot! Am folosit timpul trecut? Am gresit, pentru ca inca sunt idiot. Daca idiotii ar avea tata, eu as fi ala.

Nu stiu cat am condus in seara aia, dar cred ca am vazut din masina toate cartierele Bucurestiului. Bine, le-am vazut e foarte mult spus, am trecut prin ele cu gandul aiurea. In situatia in care eram nu m-as fi lasat sa conduc, dar asta e pericolul atunci cand se intampla pentru ca nu iti dai seama. Cred ca era trecut de miezul noptii cand a sunat telefonul.

– Ce faci, dormeai?

– Daca dormeam, botosule, nu-ti mai raspundeam, nu?

– Ce faci?

– Sunt in, hmmm, o privire de data asta atenta prin parbriz ma lamureste, sunt pe la Aviatorilor.

– Ce faci acolo?

– Conduc.

– Dar nu spuneai ca ai treaba?

– Ei, am spus multe lucruri.

– Ai treaba?

– Nu chiar.

– Bine, poti sa treci pe la mine?

– Cred ca in vreo 15 minute sunt acolo. Iti dau un mesaj cand ajung.

– Bine. Paaa.

Cand am spus ca sunt tatal idiotilor am mintit. Sunt idiotul suprem. Inceputul si sfarsitul idiotimii. Am intors in rondul de la Aviatorilor si am purces spre locatia stiuta. Am ajuns in ceva mai mult de 15 minute, i-am trimis un mesaj si destul de repede Anna era in dreapta mea.

– Ce facem?

– Ne plimbam, normal.

– Pe unde vrei sa ne plimbam?

– Nu stiu, ne plimbam.

Evident ca am plecat din parcare, eu incapabil sa spun ceva inteligent sau macar inteligibil, ea prea putin interesata sa spuna ceva. Firesc, am dat muzica mai tare, am deschis trapa si mi-am reluat gandurile despre Anna ca si cum Anna insasi n-ar fi fost la mai putin de un metru de mine. Ca si cum nu ar fi fost suficient sa imi intind mana ca sa ii cuprind mana ei. N-au trecut decat cateva minute cand o aud izbucnind.

– De unde se da mai tare? Hai, ca mi-ai mai aratat. Cum se schimba melodiile? Stai, nu-mi spune ca stiu.

Nu trece mult si Despacito rasuna la maxim in masina, pe scaunul din dreapta fata cantand si dansand. M-am surprins din nou extrem de idiot, zambind ca prostul si uitandu-ma la ea. Daca acum nici jumatate de ora ma intrebam ce dracu’ am vazut la ea, iata-ma acum mai indragostit ca niciodata. Cred ca atunci a fost momentul in care m-am decis sa mergem spre Palatul Parlamentului, acolo unde am ajuns relativ repede. N-am mai facut rondul, ci am intrat pur si simplu in parcare sarind peste bordura ca si inexistenta. Am oprit undeva unde am crezut ca este chiar mijlocul acelei parcari, am dat sonorul ceva mai incet, am pus Deja vu al Shakirei, m-am uitat la ea si i-am spus sa coboare. Am coborat eu primul, am ajuns la portiera din dreapta, am deschis-o si i-am intins mana. Anna a coborat pe jumatate surprinsa, pe jumatate speriata. Am tras-o imediat spre mine si i-am spus ca acum dansam. Eu, antitalentul perfect in materie de dans, si ea, inca prea speriata sa reactioneze, ne-am pus pe dansat un soi de salsa in parcarea pustie din fata Palatului Parlamentului. O simt la un moment dat ca se relaxeaza si ca incepe sa rada, iar atunci am profitat si am sarutat-o mai disperat ca niciodata.

– Acum ce facem?, o intreb dupa dansul stangaci.

– Mergem sa mancam inghetata de la Mec!

Cum sa nu iubesti o femeie care vrea sa manance inghetata in creierii noptii?

Stii cum bubuie alarma in linistea diminetii, intre patru si jumatate si sase, atunci cand soarele inca nu a rasarit, insa natura anticipeaza deja noua zi? E liniste, cativa cocosi mai vrednici isi fac de lucru, cainii isi ciulesc cate o ureche fara a deschide insa si ochii, pe la depouri vatmanii de tramvai se pregatesc de primele curse. Totul de adormit, dar e o stare de incordare, in care pare ca se asteapta numai un semn pentru ca freamatul sa inceapa. Si, in acelasi timp, toata lumea spera ca va mai prinde inca cinci sau cincizeci de minute de liniste. Intr-o astfel de atmosfera eram in Celula de Alarma, dormeam iepureste. De fapt, nici nu prea e somn asta, stai si motai fara a face altceva decat sa te pacalesti singur. In atmosfera asta linistita de atata tensiune, in care toata lumea parca asteapta sa se intample ceva, bubuie alarma. Vezi mai intai becul rosu si il privesti neincrezator. Stiu ca e vorba despre doar cateva fractiuni de secunda, dar jur ca par minute intregi. E uimitor cum ne functioneaza creierul si cum poate face ca timpul sa fie atat de relativ. Nu ti s-a intamplat niciodata sa te intrebi cum a trecut o ora sau chiar o zi atunci cand ai facut ceva ce iti place foarte mult? Asa e si aici, numai ca in sens invers. Nici nu clipesti o data ca prin minte iti o mie de lucruri, de la neincrederea fata de alarma, la faptul ca e reala, la ce te asteapta sus, la cum o sa alergi spre sala de echipare, la ce nu trebuie sa uiti, la Anna… Nu, la Anna nu, cu siguranta nu. Nu acum.

Dupa ce vezi lumina rosie si te gandesti la cele o mie de lucruri intr-o fractiune de secunda te plesneste sunetul alarmei. E momentul in care te trezesti din visarea analitica ce a durat mai putin decat un clipit si o zbunghesti spre sala de echipare. Tragi pe tine costumul de suprasarcina, iti pui manusile, casca si fugi spre avionul care e deja descoperit de prelata si te asteapta cu scara pusa. Sari pe scaun, demarezi procedurile de pornire in timp ce comunici cu cei de la turn si cu cei care roiesc in jurul avioanelor pentru ca stii deja ca in alarma sunt intotdeauna doua avioane si se decoleaza in celula. Din nou, de la turn nu ti se spune nimic mai mult decat ca este vorba despre o tinta neidentificata ce vine de pe mare, din sud-est, si nu raspunde apelurilor controlorilor. Tinta neidentificata poate insemna orice, dar de regula inseamna ca e un avion militar… Nu, din nou nu! Trebuie sa iti alungi gandurile astea din cap imediat ce apar, sa nu le lasi sa prinda radacina, sa nu te consume inainte de a ajunge in zona si de a efectua misiunea pentru care te-ai pregatit atatia ani.

– Turnule, 237 cu formatia, cer permisiunea de rulaj.

Primesti evident permisiunea, o ai imediat si pe cea de a intra in pista. Ultimele verificari, totul e in regula. Capul pistei, axare, avionul se opinteste in frane, in stanga ta e coechipierul. O ultima privire in cockpit, toate instrumentele arata asa cum trebuie, haide-haide, nu mai poti intarzia, de asta ii spune alarma si nu zbor de agrement.

– Turnule, 237 cu formatia, cer permisiunea pentru decolare.

Iarasi e acea fractiune de secunda in care iti trec o mie de lucruri prin minte. Daca directorul de zbor ar spune la loc comanda, baieti, am restabilit contactul cu tinta, totul e in ordine, reveniti la hangare? Sau daca ala din avionul tinta se intoarce totusi si isi vede de drumul lui? Sau daca…? Nu, bineinteles ca nu. Primim permisiunea de decolare. Privire scurta in stanga, inca in intuneric vad avionul coechipier, silueta lui mai mult, fortajul cuplat si F-ul tremura tot anticipand decolarea. Eliberezi franele iar Viperul se pune in miscare. Intai incet, foarte incet, pentru ca apoi viteza sa creasca pe nesimtite. Totul se intampla din nou in fractiuni de secunda sau, ce rispita, in secunde intregi, dar acolo, cu mansa in dreapta, cu maneta de gaze in stanga, cu picioarele in paloniere, percepi totul. Pe masura ce avionul prinde viteza trebuie sa ii corectezi directia, trebuie sa il tii inca jos, abia acum se ridica jamba fata, insa esti inca pe sol. Noi priviri scurte pe indicatiile instrumentelor, totul e in regula, o simti mai mult decat o citesti acolo, ciupesti usor joystick-ul mansa si Viperul se linisteste. Nu mai ruleaza, face ceea ce trebuie sa faca, zboara. Nu trece mult (sau trece?) si dai comanda retragerii trenului de aterizare. Esti in urcare si in viraj usor pentru a intra pe capul compas indicat de la sol. 200 de metri altitudine, 500, 700…

Nici nu stii cum vine. Adica stii, dar nu poti reactiona. Vezi mai intai un puncticel negru in fata, lateral dreapta. Punctul se face tot mai mare si realizezi ca traiectoria lui se va intersecta cu a ta. Iti scapa si un ce dracu’…? in timp ce punctului ii cresc subit gat, aripi, cap, cioc, chiar si afurisite de pene. Vezi clar deja ca este o pasare care te va lovi. Ciudat, nu? Esti intr-un avion supersonic, pe deasupra si inarmat, dar nu tu lovesti pasarea, ea te loveste pe tine. In cele poate doua secunde ai timp sa te si gandesti ce naiba e cu tine si de ce nu reactionezi, de ce nu schitezi un viraj, de ce nu opresti ascensiunea, de ce nu te ridici mai repede? De ce stai si astepti inevitabilul?

Pasarea cea mare, uriasa de acum, si neagra trece pe sub cockpit si ai un moment de usurare. Cat de aproape a fost de data asta. Ba chiar iti faci si o nota mentala sa te pregatesti de-acum pentru a avea reactii mult mai rapide pe viitor, sa nu mai astepti sa te salveze providenta. Doar esti pilot de vanatoare! Ai timp chiar si sa te gandesti la parcursul misiunii, unde esti, unde trebuie sa mergi, cat mai ai de urcat, cat mai ramai in virajul asta lenes. De fapt, in mijlocul analizei misiunii le auzi. Sunt cateva bufnituri infundate. Buf, bof, pff. Ce naib…? Putina uluiala inainte sa iti dai seama ca pasarea n-a trecut pe sub avion, ci a lovit avionul. Dar poate ca doar l-a lovit, poate ca nu… Din nou, in mijlocul gandurilor rasuna alarma. Un sunet tipator, alarmist nu? Sunt, de fapt, doua sunete consecutive urmate de o precizare lapidara a problemei: T6NL! Temperatura, viteza rotatie, presiune. Pe scurt, bird strike. E momentul in care primul gand iti zboara spre catapultare. E normal, asa am fost instruiti, stim toti ca un pilot e mult mai valoros decat avionul pe care il zboara, suntem constienti ca trebuie sa ne salvam. Gandul asta iti trece repede, urmat de un altul. Mai controlez avionul? Asta este momentul in care F-ul primeste in plin lovitura, simti mai mult decat auzi un woof, iti simti avionul astmatic, tragand aer degeaba, iar motorul se opreste. Partea buna e ca ai trecut demult de momentul de panica, in care cautai cu privirea inelele de catapultare dintre picioare. Avionul e al tau, e inca in urcare usoara si are inca viteza. Prima actiune este de a raporta jos.

– Turnule, 237, bird strike, engine failure.

Inainte ca cei de jos sa dea ordinul pentru incercarea de repornire tu incepi deja procedura de repornire.

– 237, motorul nu porneste.

Din nou, inainte ca turnul sa reactioneze tu ai adus avionul la orizontala, ai flapsurile in pozitie de aterizare si incepi virajul strans, in coborare, care o sa te aduca pe directia pistei.

– Turnul, 237 catapulteaza! Catapulteaza! Catapulteaza!

Sigur, asta e procedura, asta ne-au invatat. Ai un asemenea incident, mai ales in decolare, singura actiune pe care pilotul o mai are de facut este sa indrepte avionul spre o zona in care prabusirea va provoca cele mai putine daune si sa sara. Dar cei care au scris procedurile astea nu sunt cu tine in avion. Bineinteles ca procedurile au fost dezvoltate in urma incidentelor, de multe ori tragice, din trecut. E clar ca ejectarea ii impiedica pe piloti sa isi riste vietile incercand sa salveze un avion condamnat de mult. Dar, vedeti voi, cei care au scris procedurile, cei care ne-au invatat procedurile, toti ceilalti oameni de pe planeta asta nu sunt cu mine in cockpit. Ei nu stiu ca eu am inca altitudine, uite acum sunt la jumatatea virajului si incep sa il aplec in fata pentru a castiga viteza, ei nu stiu ca, iata, virajul e aproape gata, dau comanda pentru tren scos. Pista se vede mare, cum, Doamne-Dumnezeule, sa nu-l aduci acasa? Cine oare a mai pomenit de un pilot de vanatoare care sa paraseasca un avion pe care il controleaza? Cine?

– Negativ, turnule, il aduc jos. Fiti gata la pista.

Directorul de zbor e obligat, desigur, sa protesteze. Dar nu protesteaza din obligatie, ci din convingere. A mai vazut piloti eroi ingropati odata cu avioanele lor si nu mai vrea. Capulteaza! Catapulteaza dracului! Nu fi prost, sari! Tu nu il mai asculti, esti concentrat pe ce ai de facut in continuare. Pista creste in fata si nu esti inca axat. Asta-i caz clasic de ratare, dar cum sa ratezi cand nu ai motor? Nicio problema, il pui jos putin mai tarziu decat in mod normal. N-ai decat o sansa sa iasa bine, nicio presiune, nu? Bine, hai ca nu esti tocmai ca la manual, dar mai bine de atat nu cred ca ai cum sa il pui. Acum, tocmai acum, iti trece prin minte mai mult ca o gluma faptul ca vii cu avionul jos plin. Un avion de lupta decoleaza plin, adica alimentat cu combustibil, cu rezervoare suplimentare, cu tunul de bord alimentat cu munitie si cu cel putin doua rachete aer-aer pe piloni, dar aterizeaza mult mai usor. Ori eu vin cu el plin, abia ce-am decolat, si cati nu s-au facut foc de artificii din cauza asta. Ti-am spus ca e un gand ca o gluma, cu tot ce ai de facut ideea ca ai o problema in plus te face sa zambesti.

Ideea este ca trebuie sa il asez pe pista cat mai usor cu putinta, cum n-am aterizat un avion in toata viata mea. Ca un fulg, cum spune nea Gica. Vad bine asfaltul pistei, arresting cable aud vag in comunicatii. Ce arresting, omule, n-ai vazut ca am trecut deja de multisor de pragul pistei? Chiar, ar cam fi cazul sa il pun jos, altfel o sa se puna singur si sigur n-o sa-mi placa. Asa, vii lin, cum vin baietii cu planoarele la aeroclub. Daca ei pot fara motor, eu de ce sa nu pot? Botul sus, asa, acum trenul principal usor-usor pe pista, hai ca e usor, acum si jamba fata si uite ca suntem acasa.

Suntem pe dracu. Am dat un bont de am crezut ca sparg cupola. Evident ca am venit cu viteza mult prea mare si ca l-am pus pe pista mult prea departe. Noroc ca DZ-ul mi-a anticipat prostia si a activat arresting gear de la capul pistei. Capul celalalt. Avionul a iesit din pista, insa a fost oprit relativ repede de cablu, astfel ca daunele au fost minime si-am scapat intreg. Afectat, dar intreg. Abia dupa ce s-a oprit m-a cuprins pe mine un tremurat probabil unic in viata. Involuntar am inceput sa plang. Bine, nu era un plans in sensul propriu, insa am simtit lacrimile pe obraji. Dupa o fractiune de secunda, sau poate zece secunde, poate chiar zece minute sau zece ore, m-am dezmeticit atunci cand am vazut un tehnic care imi facea semn sa desigurantez carlinga pentru a putea deschide cupola. Din momentul asta mi s-a rupt filmul, abia a doua zi reusind sa ma dezmeticesc. Au fost 16 ore de somn pe un pat incomod din cabinetul medical, cred ca cea mai lunga perioada de somn „legata” din viata mea. Inainte de a incepe chinul inevitabil al anchetei inchidentului am mers la Celula. Era si Comandantul acolo, lucru care m-a surprins teribil. Totusi, nu voiam sa dau ochii cu el. De fapt, nu voiam sa dau ochii cu nimeni, nu imi doream decat sa fiu singur in sala de analiza si sa vad filmul zborului.

– Ai venit sa-ti vezi isprava, eroule?

– Domnule general, permiteti sa raportez…

– Avem timp sa vorbim. Hai, poti sa te uiti la film. Un minut si 27 de secunde de proceduri incalcate.

Un minut si douazeci si sapte de secunde. Atat a durat din momentul rulajului din hangar pana la oprirea avionului cu motorul distrus pe iarba de langa pista. Un minut si douazeci si sapte de secunde. O viata de om. Ai clipit?

Pentru a citi celelalte capitole ale acestei povesti va invit sa accesati linkurile de mai jos. Ca de fiecare data va spun ca toate opiniile voastre despre povestea asta, de bine, dar mai ales de rau, sunt apreciate, asa ca va rog sa comentati.

* Unde zboara vulturii (I)

* Unde zboara vulturii (II)

* Unde zboara vulturii (III)

* Unde zboara vulturii (IV)

* Unde zboara vulturii (V)