De cand Anna mi-a spus acel bine lucrurile s-au schimbat. A spus, ma rog, mi-a scris asta, insa atat. Nu mi-a spus ce inseamna, daca e de acord s-o ajut, daca nu vrea s-o ajut, daca ma vrea sau daca nu ma vrea. Trebuie sa admit ca banuiam ce inseamna acel bine, insa nu ar fi fost prima data cand ma inselam grav de tot in privinta unei femei, mai ales cand comunicarea se baza pe sms-uri. Asa ca, dupa entuziasmul initial, am decis sa il las asa. Bine, Anna, spune-mi ce inseamna bine. Numai ca orele au devenit zile si nu am primit niciun semn de la ea. In acelasi timp, aveam probleme destul de mari la zborul in formatia pe care o voia Comandantul, eram constient de ele, insa eram distras, iar asta incepea sa se vada destul de bine.
A fost momentul in care am pus mana pe telefon cu intentia de a o suna pentru a afla ce se intampla. Imediat am realizat ca e ora 19:30 si ca e foarte posibil ca ea sa nu fie singura. Asa ca am lasat telefonul pe masa, am mers la bucatarie si mi-am tunat o jumatate de pahar de JW. Am aruncat trei cuburi de gheata in pahar si am revenit in living. Muzica de la TV era enervanta, asa ca l-am oprit. Am pus in schimb mana pe iPad si am inceput sa caut pe Youtube clipuri video cu formatii de F-16. Sigur, nu aveam sa gasesc acolo secretul pilotajului, insa a fost o chestie destul de deconectanta. In plus, m-a si motivat pentru ca mi-a zgarndarit serios orgoliul de pilot. Cum adica, sunt atat de multi piloti in lumea asta care tin fara probleme o formatie si eu ma fac de ras? Asa ceva nu se poate! Vor vedea ei, toti, cine e pilotul asta!
Joi dimineata, inainte de a pleca spre aerodrom, mi-am amintit de apelul ratat din seara precedenta. Daca 19:00 era o ora nepotrivita pentru ca putea fi cu cineva, cu el mai precis, 07:00 putea fi si mai nepotrivita. Totusi, nu imi doream absolut deloc inca o zi cu ganduri amestecate, asa ca am pus mana pe telefon si mai hotarat, am cautat in agenda numarul Annei si am sunat.
– Daa…?, a raspuns fata dupa ce telefonul a sunat de vreo 5 ori si ma temeam ca nu o voi auzi.
– Vreau sa imi spui si vreau sa imi spui acum, i-am zis.
– Poftim? Sa iti spun ce?
– Vreau sa imi spui ce vrei de la mine, bine? Nu pot continua in felul asta, ti-am spus ca sunt sanse mari sa ma dai peste cap bine de tot si nu imi doresc asta. Am asteptat un semn de la tine, mi-am dorit sa vina de la tine, dar uite ca nu mai pot si ca incerc eu. Deci?
– Deci… nimic. Am realizat ca am nevoie de o perioada de timp pentru a reflecta la tot ce s-a intamplat. Peste o saptamana voi pleca oricum in Bali, o sa stam acolo doua saptamani, asa ca va fi o perioada de liniste pentru mine, o perioada in care ma pot gandi bine.
Am vrut sa spun ceva, insa am realizat ca am gatul atat de uscat incat nu pot articula nimic. Pe jumatate blocat am mers in bucatarie, am luat din frigider o sticla de apa si abia dupa ce am luat doua inghitituri am putut reactiona.
– Bine, Anna, fa ce vrei!, i-am spus si am inchis.
A fost momentul in care am decis sa o sterg pentru totdeauna din mine pe fata asta care a reusit intr-o perioada atat de scurta sa faca ce a vrut din mine. Pur si simplu nu merita. Sincer sa fiu, nu am fost si nu voi fi niciodata omul care va incerca sa oblige pe cineva sa faca ceva ce nu isi doreste. Nu sunt nici omul care sa se umileasca pentru ca cineva sa ii acorde atentie. Sunt mai mult omul care accepta ce i se intampla si care incearca apoi sa inteleaga, oricat de urate ar fi lucrurile. Daca Anna nu ma vrea, ce pot face eu? Pot sa ma duc in genunchi in fata ei si sa ii spun cine stie ce? Bineinteles ca da, dar asa ceva n-am sa fac. Pana la urma, e libera sa aleaga si, din cate imi dau seama, a ales deja. Deci ar cam trebui sa imi vad de viata mea. Am terminat sticla de apa dintr-o singura inghititura si am luat drumul aerodromului atat de cunoscut decis sa nu ma mai gandesc la cea care putea fi femeia vietii mele.
Si ca sa continui cu accesul de sinceritate, nici nu prea am avut timp sa ma mai gandesc la ea. Cu cat se apropia ziua paradei, cu atat antrenamentele erau tot mai intense. Rutina s-a schimbat, a fost schimbata de catre Comandant adica, de cateva ori, insa acum era batuta in cuie. Incepem cu o celula de F-uri care va survola zona la 500 de metri si fara fortaj. Dupa ce noi rupem formatia, urmeaza un „romb” format din alte patru F-uri, pentru ca apoi sa vina Comandantul cu al sau 21 la 150 de metri si cu fortajul cuplat. In fine, vom forma apoi o formatie de sapte, cu 21 cap, care va survola la 300 de metri altitudine, dupa care Comandantul se va desprinde de noi si va evolua solo timp de 5 minute.
In formatia extinsa ma aflam imediat in dreapta Comandantului si partea complicata nu era tinerea formatiei cat se poate sa stransa, cat sesizarea momentului optim pentru a o largi suficient de mult pentru ca el sa poata cupla fortajul pentru a se desprinde de noi cu un immelmann ce ar urma sa il aduca inapoi peste zona de evolutie. E maneva complicata si periculoasa, care necesita multa atentie.
Urcam iarasi in avioane, aproape ca ajung sa ii invidiez pe cei care raman in alarma, si ne pregatim de decolare. Pentru ca are cel mai mic timp efectiv de zbor, Comandantul pleaca ultimul. Pleaca dupa ce ne evalueaza de jos formatia de doi si de patru. I se pare ca ruperea mea si a lui Mita trebuie sa fie mai dramatica, asta desi m-am dus pana la 6G in virajul de stanga. Nu-i nimic, data viitoare va fi si mai tare. Decoleaza in sfarsit si 21 si acum putem exersa din nou rutina completa. Zona noastra de evolutie este verticala pistei de la Borcea, asa ca ma apropii de Mita de departe, el e capul de data asta. Stabilizam viteza la 550 km/h si incep dansul din mansa si maneta de gaze pentru a strange. Atunci cand considera ca e suficient, capul imi trimite un pocnet prin intercom si eu nu mai am voie sa imi iau ochii de la el. Mi-am luat reperele necesare pentru a putea mentine aceeasi distanta, datoria lui e sa ne duca la 500 de metri la verticala pistei si sa imi semnalizeze momentul ruperii. Vad cu coada ochiului ca ne apropiem, inaltimea s-a stabilizat si ea, tin in continuare aproape de el, anticipand insa momentul ruperii. POC! Pocnetul din intercom, pun motor si mansa stanga, 7,3G, nu mai mult de trei secunde, sper ca de data asta a fost cum vrea sefu’. La 1.500 de metri ma indrept spre zona unde trebuie sa intru in formatia mare.
Astept ceva pana ajunge in zona si Comandantul, insa si aici se vede ca e un pilot foarte experimentat si foarte buna. Isi intra rapid in rolul de cap si ma infiintez in dreapta lui si imi simt coechipierii venind si ei aproape. Astept stabilizarea vitezei MiG-ului, iar apoi reiau dansul din stick & throttle pentru a veni cat se poate de aproape. Reperele sunt demult cunoscute, in stanga mai mult simt decat vad cele trei F-uri aliniindu-se de partea cealalta a avionului Comandantului. Gata, din momentul asta toata atentia pe 21. Cobor instinctiv, copiind taoate miscarile facute de MiG. Iata ca se stabilizeaza si inaltimea, suntem jos de tot, imediat vine si momentul. Nu-mi dau seama daca am ajuns la verticala pistei sau daca mai avem, insa simt si apoi si vad ajutajul aprins al MiG-ului. Comandantul a cuplat fortajul, largim instinctiv formatia si 21, dupa ce s-a departat cativa metri de noi, tasneste in sus. Continui zborul rectiliniu, in urcare, iar la 3.000 de metri formam deja celulele in care vor veni la aterizare.
Comandantul e deja jos si ne asteapta la debriefing. Analiza se face utiliand inclusiv filmuletele si fotografiile facute de baietii de la sol, incurajati de seful cel mare sa foloseasca tot ce au la dispozitie. Clipurile si pozele sunt incarcate pe un laptop si analizate apoi de noi, cei care facem parte din aceasta formatie. De data asta pot sa marturisesc ca a iesit bine, bine de tot si ma simt mandru. Cum 20 iulie cade vinerea, airshow-ul este programat sambata, pe 21. Toata lumea stie de acum foarte-foarte bine ce are de facut din momentul decolarii si pana la aterizare. Noi vom evolua si vom reveni la Borcea. Comandantul va ateriza pe Baneasa, acolo unde se mai afla trei F-uri, doua in expo statica si unul pentru solo display. E o adevarata desfasurare de forte!
Rutina incepe sa isi spuna cuvantul si, drept sa spun, nici nu simt ca e vorba de un eveniment la care sunt asteptati zeci de mii de oameni. Plecam de la Borcea, sunt in formatie cu Mita si, uite, nu ma gandesc la momentele evolutiei de astazi. Singura scapare, daca ii pot spune asa, este ca imi trece prin minte faptul ca trebuie sa iasa perfect, sa vada si oamenii astia de ce stam cu anii prin pustiul Baraganului si cam ce facem noi pe acolo. Mita imi transmite ca e momentul, asa ca in urmatoarele minute nu voi fi decat o extensie a lui. Viteza, apropiere, inaltime, repere, strans, aproape, si mai aproape, poc! si rupere. 8G de data asta. Daca nici acum n-a fost dramatic. Iesim rapid din zona aeroportului si stam destul de sus, asteptandu-ne liderul. Acesta vine fix in momentul in care trebuie sa vina si repetam intreaga figura atat de repetata in ultimele saptamani. N-as putea spune daca a iesit bine sau nu, si dupa ce Comandantul se rupe de noi imi raman pe retina niturile avionului lui, Urcam la 2.000 cu directia Borcea, formatia de sase F-uri fiind condusa de Mihai.
– Ce ziceti, le aratam si baietilor de jos de ce suntem in stare?, aud in comunicatii. E capul nostru care pare ca are in continuare chef de demonstratii.
– De ce nu?, transmit, dupa care adaug provocator: Sa nu cumva sa ne tii mai sus de 200!
Din injuraturile celor de pe aerodrom inteleg am trecut foarte jos si foarte zgomotos, cativa dintre colegii nostri fiind treziti din reveria dupa-amiezei caniculare de vara. Am lasat avionul la guri, nu inainte de a-l mangaia usor pe bot si a-i multumi in gand pentru ca a fost cu mine astazi. I-am salutat usor razbunat pe colegii din alarma, care au primit gradul I si fiind aproape de a decola si ei la o altfel de parada.
– Unde pleci?, ma opreste Tapu in timp ce ma indreptam spre masina.
– A? La Bucuresti, ii raspuns destul de surprins.
– Perfect, vin si eu. Asteapta-ma 10 minute si mergem!
Nici macar nu m-a intrebat daca vreau sa il iau si recunosc ca e destul de deranjanta treaba asta. Bine, nu cred si nici el nu crede ca il refuzam, dar era macar un exercitiu de politete. Asa, cum s-a infiintat pe scaunul din dreapta al masinii, mai ca imi vine sa il dau jos la gara si sa ii spun sa ia trenul pana in Bucuresti. Macar in cazul ala poti fi nepoliticos pe bani. Evident ca nu fac asta, insa refuz orice fel de conversatie spunandu-i de la inceput ca sunt in perioada aia a lunii in care ascult Justin Timberlake si Bruno Mars. Si asta inca destul de tare. N-a protestat, asa ca am avut parte de o calatorie relativ linistita pana in Bucuresti, acolo unde am ajuns pe la 6 jumate seara.
– Mai departe, unde?, ma intreaba Tapu dupa ce am intrat in oras.
– Nu stiu sigur, cred ca am sa dau o fuga pana la Baneasa sa vad daca prind evolutiile de seara.
– Aha, bine atunci, pe mine ma lasi la prima gura de metrou.
Ciudat tip si Tapu asta, imi spun dupa ce coboara din masina si dispare la metrou. Sigur avea el ceva sa imi spuna de a venit cu mine, insa, uite, ca a n-a zis nimic. Ba o mai face si pe suparatul dupa ce tot el a fost nepoliticosul. In fine, sa fie sanatos. Bucurestiul nu e tocmai greu de traversat daca esti obisnuit cat de cat cu el, iar sambata seara e destul de lejer. Ies rapid pe Stefan cel Mare, cotesc apoi pe Serbanescu, pe linia lui 5, trec de pasajul spre Pipera si ma gandesc ca o sa am o problema cu locul de parcare la Baneasa pentru ca, evident, sunt mii de masini care si-au adus proprietarii la airshow. Asa ca imediat dupa podul peste calea ferata fac dreapta si imediat gasesc parcarea improvizata. E aglomerata, dar sunt inca locuri. E bine ca dupa atatia ani nu se stie inca de ea! O iau la pas spre intrarea de la Romaero si sunt surprins ca si la ora asta lumea vine pe aeroport pentru demonstratiile aeriene. Ma opresc la un chiosc si-mi iau o doza de Pepsi Twist, constient fiind ca inauntru o sa gasesc suc de doua ori mai scump.
Cum agitatia e mare, ma indepartez de zona expozitiei statice si de cea a publicului mergand mult in stanga, spre turnul de control de la Baneasa. Dintr-o zona relativ libera urmaresc evolutiile MiG-ului 21, ale Spartanului si ale Iacarilor, care fac intr-adevar un spectacol foarte misto noaptea, in echipa cu marele Jurgis. Spectacolul nu se incheie, urmeaza un soi de concert, insa n-am chef sa stau si ma indrept spre iesire. Plec spre Romaero, de data asta nu pentru a scurta distanta, cat pentru a trece printre avioane.
MiG-ul 21 arata superb noaptea. De fapt, arata superb oricum il privesti. Pentru mine e avionul suprem. E avionul cu ajutorul caruia Doru Davidovici mi-a bagat aviatia in sange, e avionul pe care am visat sa-l zbor de cand am ajuns in Academie. Si e avionul pentru care ma incearca un regret. Daca intrebi un pilot, de oriunde din lumea asta, ce avion si-ar dori din inima sa zboare, toti au cate un favorit, din diverse motive. Al meu este MiG-ul 21. Si poate ca… Dar mai bine sa nu mergem in directia asta.
F-urile sunt mai atractive pentru public si langa ele e ceva agitatie. Nu prea am chef de saluturi in momentul asta asa ca incerc sa ocolesc zona pentru ca ai mei colegi sunt inca in tarcurile avioanelor si discuta zambitori cu oamenii. E si asta o parte placuta a meseriei. Sunt aproape de iesire cand, langa un F, dar in partea neatractiva pentru poze, o vad. Rochita albastra, peste genunchi, sandalute fara toc, parul ondulat lasat sa zburde liber. Nu, nu se poate! Asta e momentul in care trebuie sa pleci. Ai reusit s-o stergi din mintea ta atata timp, a trecut mai bine de o luna in care nu te-ai gandit la ea… Chiar nu te-ai gandit? Doar in fiecare zi, insa astea nu-s lucruri care se spun. Nu, hotarat nu. Ies pe poarta celor de la Romaero cand o simt ca ma prinde de mana.
– Chiar plecai fara sa saluti? De cand esti tu atat de nepoliticos?
– Cred ca asa e mai bine, ii raspund dupa un moment destul de lung de fastaceala, fara sa ii dau drumul la mana. Iar ea nu pare deranjata de lucru asta. Cum a fost in Bali?
– A fost superb! Deci trebuie sa mergi, e genial! Si am gasit acolo o pisicaaa!
O vad ca se lumineaza la fata in timp ce povesteste in timp ce eu ma simt tot mai palid. Fata draga, cum de nu intelegi tu ca eu stiu CU CINE ai fost in Bali si ce ai facut acolo? Si, mai ales, stiu DE CE. De ce mama dracului n-o putem lasa asa cum ai vrut tu s-o lasam si cu asta basta? De ce nu puteai sa ramai sa te uiti la nenorocitul ala de avion si sa te prefaci ca nu m-ai vazut? De ce nu intelegi ca treburile astea ma dor mai mult m-a durut ceva pana acum?
– Si, tu ce ai mai facut? Hai, ca eu am vorbit atat despre mine…
– Eh, am zburat, asta imi e meseria doar, am raspuns in timp ce din stomac fluturii urlau ca m-am gandit la tine in fiecare seara, ca mi-am dorit sa fii bine si fericita, ca am avut realizari pe plan profesional, ca am facut parte din cea mai misto formatie a Fortelor Aeriene, ca insusi Comandantul… Of, fata draga, cate as avea sa iti povestesc, dar tu ai fost in Bali cu… Si o sa te duci acasa cu… sau la… Si eu voi fi inca si mai nenorocit decat eram pana acum.
– Ai zburat si tu azi?
– Da, am facut parte din formatiile de la ora 12:00.
– Ah, nu le-am vazut pe alea, am ajuns acum jumatate de ora pentru ca stiam ca sunt avioane si…
– Eh, deci nu esti singura.
– Nu…
– Am inteles, pacat ca nu ai vazut si evolutiile de la pranz. Au fost superbe, si nu o spun pentru ca am zburat si eu.
– Stiu…
– Pa, botosule, imi pare bine ca te-am vazut, am spus si, dupa ce am privit-o in ochi, am plecat cat am putut de demn spre masina.
Nu te uita inapoi, daca te uiti inapoi esti cel mai slab barbat din lumea asta, daca te uiti inapoi poti sa te duci de acum la Comandant si sa ii spui ca nu meriti sa fii pilot de vanatoare. Nu trebuie sa te uiti inapoi, e momentul tau, e clipa in care trebuie sa stii ce e mai bine pentru tine. Degeaba, m-am uitat inapoi. Iar Anna era acolo, in rochita ei albastra si cu parul desprins fiind parca mai frumoasa ca niciodata. M-am intors rapid la ea, am incercat sa fiu suparat. Sa fiu dur.
– Asculta…, realizez ca vorbesc prea tare si ca risc sa provoc o scena de care nici eu si nici ea nu avem nevoie.
O iau de mana brutal si o trag dupa mine. Mergem langa blocul aflat in apropiere de Romaero, mai departe e piata. Am noroc ca nu e nimeni si, aflandu-ma doar cu Anna in acest loc cat de cat ferit respir adanc si incep.
– Asculta, nu ma intrerupe pana cand nu termin pentru ca nu voi relua. M-am saturat. Vrei sa stii? Foarte bine, ma mir ca nu stii deja. M-am gandit la tine in fiecare seara. Mi-am propus sa te sterg de tot din mintea mea si am ajuns sa te iubesc si mai mult. Si m-am gandit la tine stii unde esti si cu cine esti. Intelegi? Poti sa iti imaginezi cat de tare doare asta? Cat de mult te poate macina? M-am saturat de jocurile astea cald-rece, m-am saturat de mesaje cu dublu inteles, m-am saturat de apropieri urmate de raceli. Asa ca o sa iti spun direct: te iubesc! Imi place sa vorbesc cu tine, imi place sa stau cu tine, imi place sa te tin in brate, imi plac toanele tale, imi plac capriciile tale. M-am gandit mult, poate prea mult, in ultimele saptamani, dar pot sa iti spun ca esti femeia vietii mele. Nu ma intereseaza ce a fost pana acum daca de acum inainte vei fi cu mine. Dar am nevoie de un raspuns clar si ferm. Nu-ti cer sa-l lasi, nu-ti cer nimic altceva decat sa te uiti in inima ta si sa imi spui cat poti tu de sincer daca si tu ma iubesti. Pentru mine ar fi suficient ca sa te astept o viata, desi as muri in fiecare zi. Dar daca nu ma iubesti, e momentul sa o spui pentru ca nu e corect sa ma pui in situatia asta. Te iubesc mai mult decat o pot spune si doar un cuvant de-al tau mi-ar fi suficient sa iti pun lumea la picioare. Vreau o familie cu tine, vreau sa fiu langa tine si sa fii langa mine pana cand ne vor lua nepotii si ne vor duce la azil. Dar pentru asta e nevoie de doi. Asa ca vreau sa stiu, Anna, aici si acum. Ma iubesti?
“Unde zboara vulturii” este o poveste care se dezvolta pe fragmente. O puteti citi pe toata accesand linkurile de mai jos:
0
0
Average Rating