Vestea ca insusi Comandantul Aviatiei Militare va zbura la noi timp de doua luni a cam bulversat lucrurile pe aerodrom. Mai toti erau agitati, grabiti, nervosi. Pe de o parte, e de inteles, insa de cealalta parte vorbim totusi despre un pilot, in primul rand. Si el a zburat ani de zile, o buna parte din ei chiar aici, stie, sau ar trebui sa stie cum se intampla lucrurile pe o baza aeriana, ce se face si ce nu, care sunt relatiile dintre oameni si asa mai departe.
Totusi, parea ca am intrat intr-o realitate paralela, in care nimeni nu mai era asa cum il stiam. Am ajuns chiar in situatia ca nea Fanica, unul dintre cei mai experimentati tehnici, sa ma salute regulamentar. Cateva secunde n-am stiut daca sa pufnesc in ras sau sa ii raspund la salut. Am ales prima varianta, l-am luat pe dupa gat si, in drum spre hangar, l-am intrebat ce dracului l-a apucat. Mi-a spus ca asa li s-a transmis „de sus”, ca trebuie sa se comporte in litera regulamentului, incepand cu tinuta si pana la comportamentul cu superiorii. Lucrurile o luau, usor-usor, razna, iar asta nu era bine deloc. Intre noi, cei de la aerodrom, nu a existat niciodata o lipsa de respect, insa acest respect a fost imbinat frumos de-a lungul generatiilor cu o prietenie aparte, pe care, poate, doar cei care petrec ani de zile in pustietatea Baraganului o pot intelege la adevarata ei valoare. Daca ma pui acum sa ii spun lui nea Fanica domnul maistru militar principal Odobescu sau Ratoiului, comandantul meu de escadrila, sa-i spun domnul capitan-comandor Vasilache as putea s-o fac, insa asta m-ar face cel putin pe mine sa ma simt mai putin in familie. Iar asta ar fi extrem de grav, pentru ca ar spulbera atmosfera asta foarte misto de lucru si toate lucrurile bune pe care le-am facut pana acum. De asta nu i-am raspuns lui nea Fanica la salut, ci am preferat sa-l iau pe dupa umeri si sa-l insotesc la hangar. Sigur, daca ar fi vorba despre vreo vizita oficiala sau o prezenta straina la noi pe aerodrom, am sti cu totii cum sa ne comportam pentru a respecta intocmai regulamentele. Dar aici este vorba despre unul de-al nostru, care stie foarte bine cum functioneaza o baza aeriana, care sunt regulile nescrise si nu era nevoie de tot acest tambalau. Mai ales ca tocmai atunci cand mediul de lucru este unul presant se comit si cele mai multe greseli. Iar noi nu ne permitem greseli. In fine, sa faca ce-or vrea, eu o sa ma comport ca si pana acum, si daca cineva va avea ceva impotriva o sa vad la momentul respectiv ce e de facut.
Luni dimineata, Tapu’ ne-a anuntat ca saptamana urmatoare vom participa la un exercitiu alaturi de Fortele Navale, care la randul lor sunt implicate intr-un exercitiu mult mai amplu cu parteneri din cadrul NATO. Pe scurt, noi trebuia sa efectuam un zbor in largul Marii Negre, acolo unde se afla grupul de nave, si sa simulam mai multe scenarii de atac. In prima faza aveam libertatea de a ataca asa cum credeam de cuviinta si ce tinte doream, pentru ca apoi sa respectam diferitele scenarii de apropiere, baietii de pe fregate si distrugatoare exersand metodele lor de respingere a atacurilor. Vor fi patru avioane implicate in aceasta misiune, doua F-uri si doua MiG-uri, cei de pe nave avand astfel de respins tipuri diferite de atacuri executate de platforme de zbor ce au caracteristici extrem de diferite. Nu pot sa ascund faptul ca m-am bucurat mult ca am fost selectat pentru acest exercitiu, mi se parea, in sfarsit, dupa ani de framantari si ganduri negre, ca reuseam sa ma impun, sa castig respectul si aprecierea comandantilor si a coechipierilor. Misiunea urma sa aiba loc miercurea viitoare, asa ca aveam la dispozitie ceva mai mult de o saptamana pentru a stabili si insusi scenariile de atac. Am trecut la treaba si, dupa vreo cinci ore de studiu a navelor „inamice” si de discutii-dezbateri asupra celor mai eficiente metode de atac am ajuns la un acord. Eu si Mita, in F-uri, vom ataca fregatele noastre, „Regele” si „Regina”, in timp ce Baronu’ si Grasu’, cu MiG-urile, vor veni la rasul apei si le vor face o surpriza americanilor si italienilor. Dupa primul atac, luam directia nord-est, urcam la 4.000 de metri pentru regrupare si executam misiunile de atac prestabilite cu cei de la Fortele Navale. Se anunta o zi extrem de interesanta si abia asteptam, mai ales ca urma zborul meu preferat, cel deasupra Marii.
Inainte de a pleca spre casa dupa o zi misto, dar obositoare, aud telefonul sunand. Cum tonul pentru sms-uri nu avea sansa de a se afirma prea des, recunosc ca am fost surprins. Ce faaaci?, era mesajul pisicos primit de pe un numar pe care nu-l aveam in agenda si pe care, evident, nu-l cunosteam. Suparator, pentru ca expeditorul putea face efortul de a se semna la sfarsit, dar si foarte intrigant. Ti-as putea spune ce fac, dar numai daca as sti cine esti, am trimis inapoi, am pus telefonul in buzunar si am plecat spre masina. Aveam nevoie de un dus lung, de o portie de paste, asezonata cu un pahar cu vin, si de doua ore de lectura pentru a ma putea relaxa putin. In momentul in care am deschis portiera, telefonul bazaie din nou. Cum?!?!? Atat de putin am insemnat pentru tine? M-ai si uitat? Mda, interesul incepea sa dispara si, treptat, se instala o stare de nervozitate pe care nu mi-o doream in momentul de fata. Aveam suficiente lucruri pe cap ca sa nu-mi doresc si genul asta de „distractie”. Asculta, nu stiu cine esti. Daca vrei sa faci o gluma, e proasta. Daca nu, atunci ai gresit numarul. Si gata, pornesc masina, uite, numai de nervi inutili si prostesti nu-mi ardea acum. Daca este vreo farsa tampita s-ar putea ca „glumetul” sa aiba de-a face cu mine. Si nu intr-un sens placut pentru el. Am ajuns la poarta unitatii, am coborat pentru a-i saluta pe baieti, bariera s-a ridicat, am intrat in masina si, inainte sa plec, telefonul suna din nou. Bine, deci nu te potolesti, oricine ai fi. Chiar simti nevoia sa fii injurat prin sms? Foarte bine, in momentul asta nu ma deranjeaza deloc. Scuza-ma, sunt Anna. Voiam sa vad ce mai faci, dar daca ai treaba… Stai, Anna? Cum naiba? Ok, am dus-o acasa atunci, am vorbit putin, dar nici vorba despre schimbat numere de telefon sau ceva de genul asta. Asta inseamna ca fata s-a interesat, a cerut cuiva numarul meu, dupa care m-a cautat. Dar de ce? N-am simtit nicio clipa ca pe ea am interesat-o mai mult decat ca sofer de ocazie intr-o noapte periculoasa. Sper ca iti imaginezi cat sunt de uimit in momentul de fata. Anna n-a mai raspuns, desi am lasat telefonul la indemana, gata sa citesc intr-o secunda ce avea sa imi spuna. Am intrat in Fetesti, ajunsese sa imi placa oraselul asta linistit. Imi placea chiar si blocul cu pod, neobisnuit pentru mine, unde aveam apartamentul cu doua camere. Il inchiriasem in urma cu cinci ani, cand nu aveam nici cea mai mica intentie de a ma stabili aici, insa dupa doi ani eram proprietar de apartament in Fetesti si client fidel al unei banci comerciale pentru urmatorii 15 ani. Imi amintesc si acum cat m-a certat mama pentru mi-a „trebuit apartament tocmai acolo”, cand casa in care am copilarit sta goala si ma asteapta. M-am direct la dus, de unde am iesit dupa 40 de minute gata de un somn profund. Golul din stomac imi amintea totusi ca mai am ceva de facut, asa ca am intrat in bucatarie, am pus la fiert o punga de penne, am dezghetat rapid un piept de pui, l-am tras in tigaie cu ceva ceapa, usturoi si condimente, am pus peste el smantana si sos de rosii, iar dupa ce pastele au fiert, am amestecat totul si le-am dat la cuptor. Abia apoi am constatat ca mozzarella lipsea cu desavarsire din frigider, insa mi-am facut treaba cu o bucata de cascaval pe care am ras-o deasupra pastelor. Pe balcon mai aveam ceva din vinul de tara adus de nea Fanica prin decembrie, mi-am pus un pahar mare si m-am asezat la masa. Atunci a sunat din nou telefonul, tonul atat de asteptat al mesajului. Deeeci, ce faaaci? Ce sa fac, fata bruneta? Asteptam sa imi scrii, sa imi spui de ce imi scrii, de ce te-ai chinuit sa afli numarul meu si cam ce e chestia asta pentru tine. Mai nimic, m-am asezat la masa gandindu-ma ca te-am speriat azi. De data asta, a raspuns imediat. Ce mananci? Imi e destul de greu sa inteleg ce vrea, dar decid sa intru totusi in joc, sa vad pana unde poate merge. Am facut niste paste, nimic iesit din comun. Inca o data, raspunsul vine aproape instantaneu. TU le-ai facut??? Gatesti??? Uite cum a reusit sa ma faca sa rad. Sunt paste, nu-s chiar complicat de facut. Ma tot intrebam de ce nu ma suna, daca tot vorbim, dar poate o fi undeva la birou si nu poate decat sa trimita mesaje. Mai bine, si asa vocea mea de la telefon nu e chiar cea mai sexi si prefer comunicarea asta scrisa.
Uite asa imi treceau zilele, asa ma refaceam dupa zborurile in care ma lasam, bucata cu bucata, in cer. Mesaje, conversatii, mai lungi sau mai scurte. Uneori despre prietenele ei cu probleme existentiale, alteori despre evenimentele la zi, de multe ori pur si simplu aiurea, despre orice ne trecea prin cap in momentele alea. Asa am aflat ca una dintre colegele ei, Dana sau Danutsa, apela la plafar ca sa isi mareasca sanii pe cale naturala, sau ca amicii din cercul ei de prieteni erau toti gay sau rockeri, cu exceptia unuia, care mi-a devenit instantaneu si iremediabil neplacut, desi nu l-am cunoscut niciodata si sunt sanse mari sa fie un tip de nota 10. Am ajuns sa pretuiesc aceasta joaca de copii pana la urma si sa ii dau conotatii dintre cele mai periculoase. Mica exista inca intr-un colt bine ascuns de suflet, insa, la cum decurgeau lucrurile, tindea sa ajunga in mijlocul unui labirint din care eu n-aveam nici macar chef sa incerc s-o scot. Cu Anna lucrurile erau simple. Ma puteam concentra pe ce aveam de facut, fara sa primesc vreun semn de la ea cu zilele, pentru ca apoi sa ma loveasca pur si simplu cu cele mai neasteptate lucruri. Vineri seara, de exemplu, era trecut bine de ora 23 si eu motaiam pe canapea cu „V de la victorie” a lui Doru in fata, iar in fundal bazaia VH 1 cu unul dintre programele lor de weekend. 50 shades of grey e o porcarie!!!, citesc mesajul si nu stiu daca e de ras sau nu. E de ras, binenteles, nu-ti da nimeni mesaje la miezul noptii pentru a face critica de film. Cum reusesti sa faci asta?, am intrebat-o si am asteptat ceva timp raspunsul ei. Banuiam ca e in drum spre casa, cine stie cu cine. N-aveam totusi niciun drept s-o intreb despre asta, desi intotdeauna am fost direct atunci cand am simtit ca e nevoie de o astfel de abordare. Ce anume fac?, vine mesajul tarziu de tot, Doru era deja in biblioteca, iar cuburile de gheata se topisera pe jumatate in paharul de whiskey. Sa ai timingul asta. Cand mi-ai dat primul mesaj, la TV canta fata aia „Love me like you do”. Melodia din porcaria de film, am simtit chiar nevoia sa completez, desi stiam ca stia melodia. Totusi, nu e loc de insinuari si de interpretari. Nu acum, nu de data asta. Nu-mi place melodia aia!!!, vine replica rapida si agresiva. Nu ma mira, dar chiar era la TV. S-a intamplat cumva. De data asta am asteptat mult raspunsul ei, trecuse vremea bauturii cu mult alcool si cuburi de gheata pe jumatate topite, televizorul bazaia pe CNN, unde se dezbatea intens posibilitatea ca Statele Unite sa se implice si mai mult in conflictul din Yemen. Daca cei mai multi dintre vorbitori erau de acord ca SUA nu au ce cauta intr-un nou conflict, cu atat mai putin unul ca cel din Yemen, un invitat, autor al unor carti cu tema militara, sustinea un discurs pasionant despre folosirea acestui razboi civil ca oportunitate pentru a demonstra forta militara a aliatilor arabi, in frunte cu sauditii, spunand ca astfel Iranul cel dornic sa devina putere nucleara se va gandi de doua ori inainte de a continua programul atomic. Discutia era interesanta si imi placea mai ales punctul de vedere al profesorului, printre putinii care vorbea deschis despre partile cinice ale unui conflict armat si cum poate fi utilizat acesta pentru a atinge mai multe „obiective”. Sunt logodita, nu mai putem vorbi… Asta a fost chiar neasteptat.
Veneam spre aerodrom, zburam intr-o formatie labartata alaturi de Mita. Eram inca sus, deasupra norilor care racoreau pamantul incins deja dupa primele saptamani de vara adevarata cu o ploaie atipica, mohorata. Soarele inunda cockpitul si nimic nu prevestea ce avea sa urmeze. Mita a luat-o inainte, avea mai putin combustibil si, prin urmare, ateriza primul. Am intrat in plafon si atmosfera din cockpitul ergonomic s-a schimbat radical, Razele soarelui au fost inlocuite cu o lumina difuza, cenusie. Pe masura ce coboram picaturile de apa si-au fact aparitia pe cupola. Intai timide, cate una ici-colo, apoi din ce in ce mai multe.
– 232, ai permisiunea pentru aterizare. Vant slab, dar ai grija ca jos e ud.
Aterizarea e in sine cel mai dificil proces al zborului, iar aterizarea pe o pista uda cere cu atat mai multa atentie din partea pilotului. E ca la masini. Daca autoturismul se comporta intr-un fel pe asfalt uscat, comportamentul sau se schimba mult atnci cand carosabilul este ud. Distanta de franare creste, manevrabilitatea scade, la viteze mari poate aparea fenomenul de acvaplanare si tot asa. Desi ma asteptam ca pista sa fie uda, avertismentul Directorului de Zbor m-a pus cumva in garda si m-a facut sa fiu si mai atent. Am iesit din plafon jos de tot, pe la 300 de metri, si am asezat F-ul pe pista cat de usor am putut. Aterizarea asta lina m-a facut insa sa trec bine de pragul pistei si m-am luptat putin cu franele pentru a-l putea opri inainte de ultima bretela. N-a fost ceva cu adevarat periculos, insa am decis sa nu imi asum niciun risc, nici macar pe cel foarte mic al unei franari agresive pe o pista uda.
Dupa dezechipare mi-am desfacut combinezonul pe jumatate, am legat manecile in jurul mijlocului si am iesit in ploaie. Asta m-a linistit aproape pe loc, era un sentiment foarte placut. Am luat-o usor spre hangare in momentul in care un 21 punea rotile pe pista. Parasuta scoasa destul de repede, apoi largata la fel de repede, se pare ca cineva se grabea. N-a trecut mult si am auzit in spatele meu vocea atat de cunoscuta si impresionanta, cel putin pentru mine.
– Ce faci, tinere, vrei sa racesti? Ne-am saturat de zbor?
N-am stiut cum sa ii raspund Comandantului, am luat o pozitie stanjenita de drepti, am salutat si am inganat o replica tampa. Probabil si-a dat seama, a zambit scurt, mi-a pus mana pe ceafa si m-a indemnat sa-l urmez la debriefing.
Seara, tarziu, am format numarul Annei. Trecusera destul de multe zile in care n-a mai dat niciun semn, era clar ca luase o decizie si cu asta basta. Am ezitat, am vrut sa sun, dar nu voiam nici sa ii fac probleme. Eu sa fi fost logodnicul si as fi avut o mare problema daca cineva imi suna aleasa noaptea, mai ales daca respectivul voia sa ii ceara lamuriri in privinta unei pseudo-relatii. De ce?. Raspunsul a venit abia a treia zi, in jur de 8 jumatate dimineata. Pentru ca asa trebuie…
0
0
Fictiune? Cam siropos, dar captivant…
Din curiozitate, deja zboara F-uri pe Borcea? In simpla? Ale noastre?
Fictiune, binenteles. Siropos? Probabil, dar ma bucur ca e captivant 🙂
Inca n-au ajuns F-urile la Borcea, se spune ca in a doua jumatate a lui 2016 vor veni primele avioane in Romania.
totusi se cam pupa niste chestii ca sa fie totul fictiune