Le-am auzit cand inca erau departe. Doua, nu trei, elicoptere. Zgomotul specific al palelor care bat aerul se auzea tot mai tare, insa, surprinzator, fata care dormea langa mine nu parea sa le bage in seama, sforaind usor. S-a trezit brusc, atunci cand cele trei Puma NAVAL, au trecut fix pe deasupra noastra, detonand linistea care cuprinsese plaja.
– Nu-i nimic, sunt doar niste elicoptere, i-am spus Micai cu o mana pe umarul ei drept. Ea s-a uitat la mine cu ochi speriati si adormiti.
– Ce cauta pe-aici?
Am ridicat din umeri. Habar nu aveam si, sincer sa fiu, nici nu ma interesa foarte tare sa aflu. Pumele veneau de pe mare si se duceau cine stie unde. Daca ma concentram putin, puteam macar banui, dar numai la acest lucru nu imi statea capul in momentele alea.
Noaptea trecuta a fost una speciala, una in care am aflat foarte multe lucruri despre mine. Am scos-o pe Mica vanata din apa, dardaia din tot sufletul, asa ca am pus-o sa se imbrace, iar cat timp ea si-a tras hainele peste corpul sarat, eu am mers la masina, am rabatat bancheta din spate, am luat patura si am intins-o in portbagajul devenit de-acum foarte incapator. M-am uitat apoi la fata care ma privea neincrezatoare si i-am spus sa se urce. S-a intins destul de confortabil, cel putin asa a parut, iar eu m-am strecurat langa ea. A adormit uitandu-se la mine, in timp ce eu i-am supravegheat somnul privind-o in continuare, fara a ma gandi la absolut nimic. Cred ca atunci cand mi s-au inchis ochii s-au facut auzite si elicopterele. Mica nu reusea sa adoarma, eu nici atat.
– E inca foarte devreme, nu pot sa conduc acum dupa noaptea trecuta. Mai dormim putin si, cand ne trezim, mergem in Constanta. E bine asa?
Mica m-a aprobat cu o miscare scurta din cap, s-a asezat mai bine, cu spatele la mine, dupa care mi-a luat mana si a tras-o peste ea, obligandu-ma s-o iau in brate. Asa am si adormit, cu toata fata cufundata in parul fetei, provocandu-mi mancarimi in milioane de locuri.
Cand ne-am trezit era inca destul de devreme, in jur de zece si ceva, iar soarele de mai transformase masina intr-o mica sauna in care ne-am copt pe toate partile. Cand am iesit, briza ne-a lovit mai tare ca valul de frig al aparatelor de aer conditionat. Pe plaja situatia se anima, erau destule cearsafuri acoperite de trupuri lenese si dezgolite. Gatul imi ardea, dar nu mai aveam niciun strop de apa. Am intrat in mare pana la brau, apa rece m-a trezit destul de bine, iar dupa o foarte scurta baie pot sa spun ca eram chiar fresh. Am ajuns din nou la masina si la Mica, i-am spus ca plecam spre Constanta si atat. La primul magazinas intalnit in drum am oprit si am cumparat doua sticle de apa, pe care le-am devorat amandoi pe nerasuflate. Am ajuns apoi in Mamaia, la hotelul la care era cazata Mica, am oprit in parcare si am lasat-o sa coboare, in tot acest timp evitand sa vorbesc si chiar sa o privesc. Ea s-a dat jos din masina, s-a postat in fata usii din partea dreapta sia ciocanit politicos in geam. Dupa o clipa de uluiala, am lasat, la fel de politicos, geamul jos.
– Cu noi cum ramane?, m-a intrebat Mica, si am lasat din nou capul jos, extrem de interesat de modelul covorasului de cauciuc de sub talpile mele.
– Cu noi? Habar nu am.
– Eeee… din cauza lui Mircea?, incearca fata sa lungeasca ceea ce nu era de lungit.
– Binenteles ca nu, e din cauza mea, am raspuns, am inchis geamul si am plecat fara sa astept sau sa-mi doresc vreo reactie.
Mersul prin Constanta este un mic chin chiar si toamna tarziu, cand sezonul estival ramane doar o amintire, asa ca in prima zi din an cand toata lumea s-a bulucit la mare strazile erau neincapatoare. Cum nu ma grabeam absolut deloc, m-am postat pe banda de mijloc si am pornit spre gara, iar de acolo, mai departe, spre Agigea si autostrada. Nu stiu de ce am simtit nevoia sa tarversez un oras mare si aglomerat. Din boxe, Will Smith imi canta despre Wild, Wild West, dar nu-l bagam in seama. Nici macar Kings of Leon cu al lor Sex on Fire nu m-au putut distrage. Gandurile imi zburau singure, nici eu nu stiu pe unde. Cert era ca in halul asta nu puteam conduce, nu eram un pericol doar pentru mine, ci si pentru nevinovatii care circulau pe langa mine sau care incercau sa traverseze in timp ce eu filosofam. Cand am ajuns la gara din Constanta, am parcat in marea de taximetristi, am lasat capul pe volan cateva secunde si m-am dezmeticit cu doua palme care au starnit amuzamentul unor pusti. Niciodata nu am fost atat de nesimtit. Oricat as fi fost de suparat pe Mica, pe mine, pe Univers, puteam s-o duc acasa, mai ales ca imi imaginam care sunt conditiile in trenurile noastre. Dar eu n-am facut decat sa ma las ghidat de orgoliul meu prostesc. Am pornit din nou, de data asta in sens invers si mult mai grabit. Am oprit la timp s-o vad pe Mica razand cu gura pana la urechi, iar in spate Mircea-comediantul se hlizea tragand de doua genti nu foarte mari. Le-a inghesuit in portbagaj, dupa care s-au urcat in masina: Mircea la volan, Mica in dreapta si Livia in spate. Carevasazica, asa deci? Am simtit brusc un gol urias in stomac si am decretat ca imi e foame, asa ca am purces in cautarea uneia dintre putinele saormerii deschise in perioada aia, dornic sa acopar golul cu bucati dubioase de carne si cartofi inecati in ulei.
Atunci cand am considerat ca le-am lasat suficient avans pentru a nu exista riscul sa ne intalnim pe autostrada, am plecat la drum. Ca sa fiu sigur ca nu se intampla totusi ceva, am setat cruise-ul pe 80 de kilometri pe ora si am oprit la doua benzinarii pe drum pentru a ma alimenta cu Pepsi Twist la cutie. Asa se face ca am ajuns in Capitala dupa vreo patru ore si ceva de chin si ma gaseam in situatia ideala de a fi uitat ce dracu’ tot cautam acolo. Traiam, in mod clar, o criza existentiala, genul de criza de care uitasem ca exista de ani buni. Si ce fac pilotii atunci cand nu stiu pe unde s-o ia si la ce sa se gandeasca? Cum bine spunea Doru Davidovici si cum probabil au facut toti cei care au fost infectati cu virusul aviatie de mici copii, se duc la aeroport sa stea cu nasul in gard uitandu-se la avioanele de linie greoaie. Si da, asta am facut si eu, chiar daca treaba asta a implicat o traversarea celui mai mare oras al tarii, la ora de maxima „audienta”. Am ajuns la Otopeni atunci cand balizajul capata acea aura misterioasa, de galaxie indepartata, in lumina usor difuza a apusului pamantean. Am lasat masina la benzinaria din apropiere, i-am inchis gura angajatului care imi tot spunea ca doar clientii au voie sa parcheze acolo cu un plin de motorina si o cutie de Pepsi (le-am pierdut numarul in ziua asta de abuz de bauturi nesanatoase carbogazoase), dupa care am luat-o la pas pe langa gardul aeroportului pana am ajuns in axul pistei. Ca sa fiu sincer, pe Otopeni nu se intampla nimic spectaculos, ce faceam noi pe aerodrom era mult mai alert si mult mai interesant. Si totusi, iata-ma cu nasul lipit de gard uitandu-ma la balene Boeing, Airbus si ATR decoland si aterizand de parca ar fi fost vreo parada a balenelor cu aripi. Nu stiu cat am stat asa, dar cand m-am dezmeticit putin am observat ca se inserase binisor. Si am mai putut constata ca treaba cu aeroportul nu era altceva decat un mit. Eram mai linistit, dar in niciun caz mai intelept. In continuare nu stiam ce sa fac.
Ca sa vezi cum se intampla lucrurile astea, m-am hotarat sa ma duc la ai mei acasa cand la radio Toni Braxton mieuna un Unbreak my heart si m-a facut sa-mi aduc aminte de lectiile de chitara pe care le-am luat in copilarie cu Nica. Mama mai avea putin si facea infarct cand m-a vazut in pragul usii si mi s-a parut ca ezita serios sa ma invite in casa. Nu-i o problema, e casa mea, casa in care am crescut, intru si singur. S-a scuzat cinci minute intregi ca nu stia ca vin si ca nu s-a pregatit deloc si ca ii pare rau. Ar fi continuat inca mult si bine, dar am oprit-o luand-o in brate si spunandu-i ca sunt foarte obosit si ca vreau sa ma intind putin. Atunci m-a lovit din nou gandul.
– Auzi, mama, de Nica mai stii ceva?
– Care Nica?, iar din tonul ei intelegeam ca, intr-adevar, nu stia despre cine vorbeam.
– Cum care? Nica, prietenul meu… cu cine mergeam eu la chitara cand eram mic?
– Aaa, Nica, si o simt pe mama cum rade sincer, nu stiu mama, cred ca tot in cartier sta.
Chiar, de ce nu? Pana la urma ce poate fi atat de rau? In cel mai urat caz, imi spune sa imi vad de treaba mea. Am luat telefonul, am cautat numarul pe care nu il mai folosisem de atatia ani si speram ca prietenul meu sa nu-l fi schimbat.
– Alo? Nica?
In receptor simteam uimire si auzeam o muzica nedefinita. Mi-am dat seama ca deranjez, asa ca ma apucasem sa caut in minte scenarii de iesire din aceasta situatie.
– Da, salut!
– Salut, scuza-ma daca te-am deranjat (proteste vagi ale lui Nica) dar am ajuns pe la mama si ma gandeam daca n-ai chef de o iesire ca pe vremuri.
– Binenteles, doar ca noi acum suntem in oras cu niste prieteni…, mi-a spus Nica si am inteles pe loc ce gafa mare am facut.
– Am inteles, stai linistit! Scuza-ma inca o data pentru deranj. Si distractie placuta!
– Auzi? Stii ceva? Vino si tu. O sa-ti prinda bine sa cunosti oameni noi, mai ales daca ai ramas la fel de antisocial. Suntem la „Nea Fane”, e o terasa foarte misto acum.
– Mersi, dar nu cred. N-are rost sa va deranjati. Ne intalnim noi alta data.
– Hai, nu fi copil. Daca ti-am spus ca te asteptam inseamna ca te asteptam!
Si a inchis. Am stat cred ca 20 de minute gandindu-ma daca sa ma duc sau nu. In mod normal, n-as face treaba asta niciodata, dar eram intr-o dispozitie ceva mai speciala, asa ca mi-am spus: de ce nu? Cum nu aveam haine de schimb la mine, m-am aruncat in dus si in 15 minute eram in fata terasei. La „Nea Fane” a fost birtul adolescentei mele. O carciuma infecta, dar care avea avantajul ca servea fara discriminare. Asa ca noi, pustii de liceu, ii burduseam buzunarele lui nea Fane, chiar asa il chema pe patron, iar el ne „trata” cu bitter, rom, lichior si, atunci nu aveam bani, bere. M-am mirat sa vad cum carciuma aia frecventata de betivii cartierului s-a transformat intr-o terasa respectabila. Nica nu se schimbase mult fata de ultima data cand il vazusem si, ca sa fiu sincer, nu se schimbase mult fata de clasa a 12-a. La masa lui era o mica nunta, cred ca erau 8-9 persoane care tipau, radeau, mancau si beau, toate in acelasi timp. M-am mai gandit vreo doua minute inainte sa ma apropii de zona vesela de la terasa.
– Aaaaa, salut! Pilotul a aterizat!, m-a intampinat Nica sarind opur si simplu in picioare. Ceilalti s-au ridicat si ei, usor stanjeniti, si atunci am vazut-o. Parul brunet, tuns scurt, pana la baza umerilor, stralucea in lumina neoanelor de la „Nea Fane”. Pe sub micuta geaca de piele se vedea un maieu alb, semitransparent, iar sub el sutienul negru si plin. Maieul era bagat intr-o pereche de blugi cu rupturi savante, iar in picioare purta o pereche de pantofi cu toc, probabil de 15, rosii ca sangele, care nu se asortau decat cu rujul aprins de pe buzele-i pline. Anna Tatangelo se ivise in fata mea, in carne si oase. Vulgaritate si dorinta. Aroganta si ingenuitate. Provocare si inabordabilitate. Un al dracului paradox fix in fata mea. Ce caut aici? Cat timp Nica a facut prezentarile eu am ramas cu ochii atintiti asupra celei pe care nu imi imaginam ca o pot gasi intr-o terasa din Rahova.
– Iar ea e…
– Anna, desigur!, am spus fara sa gandesc.
– Pe-aproape, a ras Nica, nu e Ana, e Annemarie si stai sa auzi cum se scrie. A-N-N-E-M-A-R-I-E! Ce zici de asta?
Ma uitam in continuare tinta la fata, direct in ochii ei, ca un nerusinat.
– Cred ca parintii tai au vrut neaparat sa ai succes in viata de ti-au pus numele asta, nu? Oricum, eu o sa-ti spun Anna. Cu doi de „n”, am decretat si m-am asezat la masa.
– Dar ce faci singur pe-aici? Pe Mihaela unde ai lasat-o?
– Mica e… cu altcineva!.
Am vazut-o cumva pe Anna zambind din coltul gurii sau doar mi s-a parut?
– Ce bei? Un vin, o bere? Ceva mai tare?
– Pepsi Twist la cutie. Daca nu au Twist, e bun si ala normal. Stii, sunt cu masina, am simtit nevoia de a ma justifica in fata privirii plina de reprosuri a lui Nica.
Am stat la terasa pana aproape de miezul noptii si, chiar daca nu m-am integrat in grupul prietenului meu, m-am simtit foarte bine. A fost o atmosfera degajata, relaxata, aia de care aveam nevoie dupa ultimele zile. Si, deloc surprinzator, am fost primul care a anuntat ca e gata sa plece, de parca oamenii aia nu aveau alta grija decat sa stea si sa povesteasca in fata unor pahare cu vin. Am salutat respectuos, am dat mana cu Nica si i-am promis ca il voi suna a doua zi, sa discutam in liniste. Cand sa plec, simt o mana pe bratul meu stang, care ma tinea locului. M-am uitat uimit si, in prima faza, am vazut rosul aprins care se lafaia sfidator si pe cele cinci unghii, dupa care mi-am indreptat privirea spre Anna.
– Auzi, ai spus ca esti cu masina, nu? Am aprobat din cap usor nedumerit. Poti sa ma duci si pe mine acasa? Stau aproape si ma tem ca, la ora asta, n-o sa mai gasesc decat taximetristi dubiosi. Si, uita-te la mine cum sunt imbracata, nu stiu ce-a fost in capul meu. Stau aproape, nu te abati mult de la drum.
Ce mai puteam spune? I-am luat mana cat de distins am putut si am invitat-o cu un gest larg catre locul in care lasasem masina.
Joi dimineata am ajuns la aerodrom foarte devreme, sa fi fost ora sapte, sapte si putin. I-am surprins pe baietii de la Celula de Alarma deoarece nu se asteptau la vizitatori la ora aia. Totusi, era zi de zbor si toata lumea stia cat sunt de nerabdator. Aveam nevoie de a fi printre avioane, cu avioanele, inainte sa soseasca ceilalti si sa intram in programul normal. N-am zabovit mult pe la Celula, am plecat direct spre linia de avioane de pe bretela. Am trecut de hangarul in care se aflau cele doua F-uri din alarma, l-am salutat scurt pe militarul care era de garda, dupa care am ajuns la avioanele „mele”. Acestea se odihneau lenese sub huse, iar in linistea diminetii pareau mai mult machete la scara 1:1 decat masini perfect rodate pentru a pleca la lupta in orice moment. M-am oprit in fata lui 212, i-am atins tubul Pitot, i-am verificat jambele, i-am dat un ocol, apoi inca unul.
Linistea diminetii a fost spulberata brutal de pornirea unui motor in hangarul de alaturi. Nu era unul dintr-ale mele, era un motor de 21, un Tumanski care incepea sa urle tot mai tare. Ce cautau tehnicienii sa lucreze la Un MiG cu noaptea in cap ma depasea complet. Am facut cativa pasi in directia hangarului, nu multi, suficienti cat sa vad prin portile mari deschise ca era extrem de multa forfota in jurul avionului, foarte multe uniforme agitandu-se in toate partile. M-am intors la F-ul meu, l-am mai inconjurat de cateva ori, iar cand am dat sa plec spre Celula l-am vazut.
5724 era scos din hangar si parea ca se pregateste ceva special. Iata-l, MiG-21, fructul atat de dorit, dar interzis pentru noi. Aveau privilegiul sa-l zboare doar o mana de alesi, dintre pilotii vechi si foarte experimentati, care au patimit incredibil de mult pentru a ajunge sa zboare supersonicele. MiG-ul 21, avionul care m-a facut sa vreau sa ajung la Academia de la Brasov si, in acelasi timp, avionul pe care il puteam privi doar de jos. Conul, botul, cabina care ni se pare si noua atat de spartana si straina, fuselajul ca o teava, aripile dureros de mici, triunghiuri lipite pe teava de un copil nastrusnic, deriva inalta, care parca se intreaba ce cauta acolo. Oare cum poate zbura „aratarea” asta? Si nu doar ca zboara, dar inca executa misiuni de lupta, iar unii piloti scot din el niste elemente acrobatice care pur si simplu te pun in cap si te fac sa te lasi de meserie. Da, batranul MiG este depasit din foarte multe puncte de vedere, dar l-as perfera oricand in fata oricarui avion modern. Chiar si in situatia in care as merge la lupta cu el! Stiu, gand sinucigas, dar atat de mult iubeam, iubesc si voi iubi „dinozaurul” asta. N-o fi el construit la noi, ca Soimul sau Vulturul, dar la cat l-au dezasamblat si asamblat la loc baietii de la Aerostar, nu mai sunt diferente. Este romanesc. Si-n plus, cand stai si te gandesti ca l-au zburat niste oameni ca Doru, Dorel, Kiru, Sof, Mache, Gica si multi altii, iti dai seama ca nu exista alt simbol pentru Fortele Aeriene Romane decat „Teava”.
Lucrurile incep sa se precipite, agitatia devine parca si mai mare. Sunt trei masini care intra pe bretela, se opresc aproape de MiG si costumele incep sa se reverse. Intre ele, nota discordanta face un combinezon de zbor masliniu, impecabil. Pe epoleti se vad clar cele trei stele. E Comandantul! Seful Statului Major al Fortelor Aeriene a venit la noi. Si n-a venit oricum, ci sa zboare! Instinctiv ma trag spre linia de F-uri, nu stiu daca e bine sau nu sa fiu vazut, iar cand nu sunt sigur de ceva, imi urmez intuitia. Il vad pe Comandant cu isi trage costumul de suprasarcina peste combinezon, apare si o casca DASH, uite si scara adusa in graba. Face verificarile preliminare zborului. O sa decoleze? Nu are cum! Urca in carlinga, este ajutat sa isi prinda chingile, Tumanski-ul se trezeste din nou la viata.
Uite cum se intampla chestiile astea, in cel mai simplu mod posibil, incalcand toate regulamentele pe care credeam ca le stiu. Nu imi imaginam vreodata ca cineva poate intra intr-o baza aeriana, pentru ca dupa 10 minute sa fie in cockpit, gata de decolare. Dar se intampla sub ochii meu! MiG-ul incepe un rulaj lenes, se departeaza bine, viraj la stanga pe cealalta bretela. Opreste, ultima verificare. Trece un minut lung cat un an. Gata, ultimul viraj pe stanga, axul pistei. Simt de aici MiG-ul frematand, apoi linistindu-se subit. Gata, asta este, sunetul motorului creste in intensitate, se subtiaza mult, fortaj! Lasa franele, avionul incepe sa ruleze. La inceput salta putin de bot, apoi viteza creste, se stabilizeaza, jamba fata sus, acum a decolat, tren escamotat la cinci metri de sol, flacara fortajului ramane aprinsa. Il vad cum face un viraj strans pe stanga, defileaza prin fata noastra. Un tonou, apoi inca unul, din nou viraj, a scos deasupra pistei. Acum cupleaza iarasi fortajul, bubuie si tasneste ca o sageata la 3-4.000 de metri. Dar nu sta mult sus, revine si trece din nou prin fata noastra, asurzindu-ne. Nu ma dezmeticesc, asist la o demonstratie aeriana facuta de insusi Comandantul Aviatiei Militare! Profit de venirea la aterizare pentru a pleca spre Celula de Alarma, este deja tarziu.
– Unde naiba ai umblat?, ma intampina scurt Mita. Te cauta Tapu’ de un sfert de ora. N-ai vazut cine a venit in vizita?
– Am vazut, cum sa nu vad, l-am urmarit cu gura cascata!
– Hai, inchide gura si sa mergem, trebuie s-o facem pe plutonul de intampinare. E plin de costume si functii in dimineata asta.
Am intrat in micuta cladire alba, m-am aranjat putin, dupa care am plecat in urma lui Mita, practic acolo de unde venisem. Comandantul lasase MiG-ul la „guri” si era adus de una dintre masinile de protocol. S-a intarziat putin pentru ca soferul de la SPP n-a stiut cand si cum sa circule, a fost nevoie ca Tapu’, comandantul nostru, sa urce in dreapta si sa-l ghideze pentru a-l „recupera” pe general. Au ajuns pana la urma, noi eram deja in dispozitiv, pilotii, tehnicienii, un grup al militarilor care faceau pe garda de onoare. Comandantul a primit raportul, ne-a salutat, dupa care l-a luat pe dupa gat pe Tapu’ si, intorcandu-se spre masini si costume, l-am auzit spunandu-i: Asta e!
– Ce te tot uiti asa?, m-a certat Mita cand mi-a surprins privirea de proaspat nascut pe lumea asta, n-ai inteles? I-am facut semn din cap ca nu.
– Bai, dar ametit mai esti. Felicitari, o sa fii coleg cu un general cu trei stelei. Comandantul o sa zboare la noi vreo doua luni!
Stai, ce, cum, de ce? Abia dupa am aflat ca tocmai generalul va evolua intr-un zbor demonstrativ cu ocazia Zilei Aviatiei. A cautat avionul potrivit, a incercat doua la Campia, dar asta de la noi i-a placut, asa ca il vom avea pe cap in urmatoarele doua luni.
0
0
Bravo, mi-ai facut ziua mai frumoasa.
Mai sunt ceva greseli prin text (litere sau punctuatie) si vreo cateva minore pe proceduri, dar a fost o placere sa citesc. Sugestie: peste vreo 3-4 luni reciteste ambele texte si vezi ce modificari o sa ti se para necesare atunci. Si continua sa scrii, ca scrii bine.
Urmeaza corectura pentru greseli (mi s-a mai atras atentia, dar am publicat in graba).
Cat priveste celelalte greseli, sunt foarte deschis la sugestii si corecturi. Eu nu sunt pilot, sunt constient ca nu cunosc exact procedurile, asa ca orice ajutor din punctul asta de vedere este mai mult decat binevenit.
Sunt marunte: nimeni din celula de alarma nu e surprins, un pilot (ofiter) raspunde la salutul militarului de paza (soldat sau cel mult sergent), masinile SPP nu se plimba prin aerodrom (sunt alte masini pentru asta, nu e nevoie; de asemenea nu cred ca un general vine cu masina SPP), i s-ar spune „generalul” si nu „comandantul”(pentru ca are alta semnificatie), nu cred ca conteaza prea tare pentru cei care nu stiu detaliile.
Oricand mai sesizati greseli, va astept sa putem corecta 🙂
E clar ca stii mult mai multe decat un civil ce a sarit pe ascuns gardul aerodromului de la Bacau la zbor de noapte cand era copil (in contextul regulilor si a responsabilitatii de adult si azi totusi o vad ca pe un gest periculos, dar curajos pentru un impatimit), fiind cel mai fericit om de pe planeta cand la un metru de pista MiG-urile care inca erau Fishbed si nu Lacer abia daca se ridicasera la 50 m de pista, pur si simplu cu zgomotul fortajului facand sa sparga pieptul pustiului ce urla cat il tineau bojogii de placere. Ori la aterizare, pitit pe dupa un hop de pamant ca silueta sa nu-i fie vazut de pilot la trecerea catre capatul pistei. La vremea aceea avioanele erau oprite si apoi dupa manevrele de rigoare erau tractate si garate la escadrila.
Nu tu auz de comenzi cu Turnul, nu tu dialog cu tehnicul (decat franturi in noapte la capatul pistei), nu tu vizita in Celula (doar una la Clubul unitatii si la Simulatorul arhaic vazut in vizita cu Generala).
Asa ca toate corecturile privind rutina si procedurile au rolul lor, cu cat sunt mai fidel pastrate, cu atat mai mare realismul si farmecul vietii de pilot la misiune.
Ca F-urile nu sunt trimise in misiuni si ca fac inca zbor de operationalizare si antrenament asta o stim de pe la stiri. Deci nici idee de interceptari. Iar de picior de Mig pe pista cu F-uri nu poate fi inca vorba la Borcea. Poate doar la Campia, cand zburau cu canadienii.
Dar, de dragul viitorului e un scenariu plauzibil.
Abia astept sa citesc si randurile urmatoare. Mult succes!