Linistea din Celula de Alarma era apasatore. Mita se odihnea, dormea de-a binelea in zapuseala celor 25 de grade, neasteptate pentru debutul lui mai. Lumea s-a mutat la mare pentru deschiderea sezonului pe litotral, foarte multi profita de de caldura neobisnuita pentru prima saptamana de concediu din sezonul estival, profitand de faptul ca, anul asta, 1 Mai a cazut martea. Pana duminica sa tot stai sa lenevesti sub soarele timid de mai.
Pentru ca somnul linistit al lui Mita incepuse sa ma enerveze de ceva vreme – i-am si spus saptamana trecuta ca nu inteleg cum reuseste sa doarma in timp ce… ma rog, cum reuseste sa doarma in situatia de fata; el mi-a replicat simplu ca statul prefera sa aiba in aer un pilot linistit, odihnit, in locul unuia care albeste din cauza grijilor – am iesit din cladirea joasa si lunga, amintire reconfortanta a menirii mele pe acest colt de Univers, si m-am asezat pe banca din fata ei, la umbra frunzelor mari de vita de vie. La soare, cele 25 de grade Celsius raportate de Meteo se transformau lejer in 30-32 de grade, insa sub via care innobila banca in forma de U din fata Celulei de Alarma era chiar bine. Spre deosebire de zilele trecute, de data asta nu misuna nimeni pe holuri, pe afara, pe nicaieri. Timpulm parca se oprise in loc, nicio adiere de vant, nicio miscare, nimic… L-am strigat scurt pe Baiatu’, a ciulit putin urechile, si-a ridicat usor botul umed, dupa care s-a intins lenes, adoptand o noua pozitie pentru somnul de dupa=amiaza. A fost totusi reconfortant sa vad ca ceva se misca, sa imi dau seama ca nu sunt singur pe aerodrom.
Dupa cateva momente s-a intamplat un lucru de-a dreptul uimitor. In acelasi timp, si cand spun asta ma refer ca s-a intamplat, la propriu, in acelasi timp, alarma si telefonul meu au sunat. Alarma am auzit-o, a bubuit in linistea dupa-amiezei de Mai, telefonul l-am simtit doar vibrand in mana, desi a sunat si el. Pentru o fractiune de secunda, perfect constient, am ramas buimac, nestiind ce sa fac. Sa fug, sa-l trezesc pe Mita, sa vad cine si de ce ma cauta, sa aflu de ce nu a reactionat nimeni la alarma…
M-am dezmeticit rapid, am intrat in Celula si am alergat spre camera de echipare. Stiam, intuiam mai mult, ca nea Petrica era deja acolo si chiar asa s-a intamplat. Mi-am tras combinezonul de zbor, care era pe jumatate dezbracat, legat de maneci la brau, in fuga, am tras fermoarul pana sus, dupa care am sarit in costumul de suprasarcina. Aveam casca pe cap in momentul in care Mita a aparut, rosu la fata si cu ochii umflati de somn, in camera de echipare. I-am facut un semn scurt din ochi, dupa care am pornit in pas alergator spre hangarul in care cele doua avioane F-16 ne asteptau proaspat dehusate si cu uriasul capac de sticla al cockpitului deschis. Dupa trei pasi pe scara care era demult lipita de avion, am sarit pe scaun, nea Gelu, tehnicul, grabindu-se dupa mine. In timp ce el ma prindea in chingi de scaunul lui F-16, apasam starterul MAIN PWR, verificam ca butonul pompelor de combustibil sa fie pe NORMAL, la fel ca si cel al AIR SOURCE. Am verificat din ochi si pozitia franelor, apoi am mutat butonul JET FUEL in pozitia START 1. „Monstrul” din spatele meu incepea sa prinda viata, asa ca mi-am aruncat ochii spre turometru si, in acelasi timp, am miscat usor maneta de gaze pentru a trimite kerosenul in camera de ardere. Cu coada ochiului l-am zarit pe Mita sarind in avionul sau. Inainte de a da comanda inchiderii cabinei mi-am dat seama, ca un idiot desavarsit, ca am inca telefonul in mana dreapta. Pe ecranul mare ranjea, cu litere parca si mai mari, mesajul: „NU VREAU SA TE VAD!” I l-am dat lui nea Gelu, i-am spus sa-l opreasca si sa mi-l dea cand ma intorc,
Carlinga s-a inchis si ermetizat, iar sentimentul cu care nu m-am putut obisnui niciodata era acela al unei uriase bule de plexiglas.
– Turnule, aici 13-35, permiteti intrarea in pista, am transmis dupa ce am apasat butonul de comunicatii. F-16 se trezise la viata, Mita mai avea putin. In mod normal, acum trebuia sa ne oprim si sa verificam daca ne-am incadrat in bareme. Dar nu, surpriza era cu mult, mult mai mare.
– 13-35, aici Vulturul, permit rulajul si intrarea in pista cu formatia!, am auzit in casti.
De-acum era clar. I-am facut semn lui nea Gelu sa indeparteze calele de la roti, am asteptat ok-ul sau, dupa care am deblocat franele si am iesit, destul de precipitat as spune, din hangar. Am oprit inainte de intrarea in pista pentru ultima verificare, totul e ok mi-a transmis din ochi si maini tehnicul Adi, iar eu incepeam sa ma intreb tot mai mult unde se va ajunge. Am dat din nou drumul la frane, in oglinzi il vedeam pe Mita cum iese si el din hangar. Viraj de 90 de grade la stanga, m-am liniat pe partea stanga a pistei, usor inainte, il asteptam pe Mita in dreapta. N-a intarziat mult, am apasat din nou butonul comunicatiilor.
– Vulture, aici 13-35, permiteti decolarea cu formatia!
– 13-35, Vulturul, permit decolarea!
Dupa o noua clipa de uluiala, am impins maneta de gaze inainte peste pragul de fortaj si imediat F-16 a inceput sa tremure nervos. Am eliberat franele si am inceput rulajul. O privire scurta in oglinzi, Mita era la locul lui, nu foarte in spate. Am trecut de jumatatea pistei, am tras usor de mansa si avionul a inceput sa se ridice.
– 13-35, Vulturul, intrati pe curs 185 si urcati la 8.000 de metri!
N-a fost nevoie de mai mult, am executat intocmai, Mita stand in dreapta mea. Un calcul scurt imi arata ca, daca pastram cursul asta, urma sa iesim undeva deasupra Tulcei. Am vrut sa apas comunicatia, sa ii spun lui Mita, dar ceva m-a oprit. Nu faptul ca si el stia asta, tarziu mi-am dat seama, ci faptul ca parea o situatie cat se poate de serioasa.
– Vulturul, aici 13-35, cu formatia pe 185 la opt, zero, zero, zero, am transmis si pentru o vreme nu am primit niciun raspuns, Mi se parea ca zburam „in orb” si nu intelegeam ce vor de la noi. Sunt sigur ca ne incadrasem in barem, si chiar daca nu o facusem, trebuia sa fim jos, sa primim frecusurile inerente.
– 13-35, Vulturul. Treceti pe curs 175 si urcati la 14.000 de metri, mi s-a transmis si nu am avut ce face decat sa confirm si sa execut ordinele. Ajunsesem aproape la verticala Tulcei cand ma pregateam sa transmit executarea ordinului, insa am fost din nou suprins sa aud vocea colonelului Moraru in casti.
– 13-35, Vulturul, o formatie de patru avioane militare rusesti se indreapta spre spatiul aerian al Romaniei. Trebuie sa le interceptati si sa le escortati la o distanta de 75 de kilometri de spatiul aerian al tarii.
Deci treaba devenea serioasa, primeam botezul „focului” cum nu se putea mai bine. Vedeam foarte bine cele patru avioane rusesti pe radar, ascultasem incercarile in van ale controlorului de la Constanta de a lua legatura cu rusii si incepeam sa devin constient ca noi vom intra in scena in cel mai scurt timp. Atunci cand am iesit din spatiul aerian al Romaniei si am intrat in cel aerian i-am transmis lui Mita:
– 204, aici 13-35. Luam inaltime inca o mie si intram pe curs de interceptie. Tine-te de mine!
Am auzit pocnetul specific pentru „OK”, semn ca Mita nu avea chef de vorba in momentul asta. Cine sa-l condamne?
Formatia rusilor era una tipica pentru aceasta perioada extrem de agitata, un avion AWACS Beriev A-50 Mainstay, doua Su-30 si o „cisterna” Il-78 care, probabil, abia ce terminase realimentarea.
– Russian formation, you approaching Romanian air space. Please specify your intentions, am transmis pe canalul de urgenta si, binenteles, nu am primit niciun raspuns.
– Russian formation, you approaching Romanian air space. Please specify your intentions, am incercat a doua oara si, in sinea mea, speram ca nu va fi nevoie de mai mult. Rusii, insa, parca erau autisti, zburau direct spre Constanta si ma temeam deja de ce va urma. M-am gandit sa cer instructiuni de la sol, insa nu era totusi momentul.
– Russian formation, this is lieutenant commander Drobre from Romanian Air Force. You are flying into Romanian air space. Please change your flight path immediatly! Voiam sa bag si un „or else”, dar mi s-a parut inutil.
In momentul acesta, cele doua Su-30 s-au desprins de A-50, si, dupa un viraj destul de larg, ca la parada, s-au oprit in spatele lui Mita. Probabil rusii se jucau, dar asta nu insemna ca nu simteam transpiratia abundenta pe sub casca si combinezon.
– 204, vino mai aproape. Sa le aratam ce inseamna o formatie stransa! Mita s-a apropiat mult, il vedeam foarte bine de-acum. In spate se zareau urmele celor doua Su-30 aflate intr-o urmarire pe cat de ilogica, pe-atat de periculoasa.
– 204, la semnalul meu viram strans la stanga. Tinem virajul stanga cinci secunde, dupa care rupem formatia. Eu il iau pe cel din dreapta, tu pe cel din stanga.
Am auzit in casti pocnetul din care intelegeam ca Mita a receptionat ce i-am transmis. Probabil ca rusii nu se asteptau la asta sau poate nici nu i-a interesat foarte mult ce am facut pentru ca am reusit sa-i „scuturam” fara mari probleme. Intre timp, insa, Mainstay-ul ajunsese la 20 de kilometri de spatiul nostru aerian si nu dadea semne ca ar vrea sa se indeparteze prea curand.
– Vulture, aici 13-35. Avioanele necunoscute refuza sa comunice. Sugestii?
– 13-35, Vulturul. Incearca in continuare sa iei legatura cu ei.
Auzind asta, i-am spus lui Mita sa ramana ceva mai in spate si sa urce putin mai sus, la acoperire. In acelasi timp, m-am apropiat de A-50 in partea lui stanga, m-am asigurat ca ma vede comandantul si am clatinat agresiv din aripi, lasand sa se vada ranjind in soare rachetele Sidewinder si AMRAAM. Daca nu ma aud, macar sa ma vada. Rusul s-a uitat la mine vreme de trei secunde intregi, dupa care a inceput un viraj lenes, care l-a scos paralel cu linia noastra de coasta, la o distanta de vreo 4-5 kilometri de spatiul aerian national. Am zburat asa cam un sfert de ora, „predandu-i” pe rusi vecinilor bulgari, iesiti la interceptie cu doua MiG-uri 29. Vulturul ne-a chemat acasa si am intrat pe un cap compas ce urma sa ne scoata la verticala aerodromului Borcea. Dupa toata distractia, voiam sa aterizez cat mai repede.
Am pus rotile pe sol destul de tare, am virat pe penultima bretela, dupa care am oprit avionul la „guri”, urmand ca tehnicii sa-l preia si sa se ocupe de realimentarea lui. Nea Gelu ma astepta cu scara, parca mai bucuros ca dupa alte zboruri. Am deschis cupola, am sarit pe scara si apoi pe betonul bretelei.
– Telefonul, am cerut scurt si cred ca si-a dat seama ca nu am chef de vorba. Mi-a intins telefonul, l-am deschis si imediat a inceput sa sune. „NICIODATA!!!” scria al doilea mesaj din acea zi si m-am simtit mai rau decat sus, la 14.000 de metri, cu 4 avioane rusesti in jurul meu. Am plecat pe jos spre Celula si am incercat s-o sun, insa dupa 12 apeluri si operatorul de telefonie mobila s-a lasat pagubas si mi-a transmis ca „Abonatul nu raspunde”, ceea ce constatasem si singur.
Intentionam sa plec imediat spre Bucuresti, insa am realizat rapid ca era practic imposibil. Fusesem actor principal in cel mai serios incident din ultimele doua luni, debriefingul urma sa fie efectuat in mai multe etape, fiecare dureros de lunga. Cei de la Comandamentul NATO erau extrem de interesati de incident, a fost nevoie sa-mi amintesc intreg zborul, secunda cu secunda, fiecare cadru, de la decolare si pana la aterizare. Iar daca intre raportul meu si cel al lui Mita existau diferente cat de mici, trebuia sa discutam pana cand stabileam cine are dreptate, cine stia cu adevarat ce s-a intamplat in nenorocita aia de secunda.
Am pierdut in modul asta vreo doua zile, nici nu stiu cum aub trecut, de dimineata pana seara eram fie in camera de analiza, urmarind inregistrarea zborului alaturi de Mita, fie scriind noi si noi completari la rapoarte, fie raspunzand intrebarilor. La nivel oficial, am actionat asa cum se impunea, dar neoficial mi s-a reprosat lipsa de fermintate, fiind cumva scos responsabil pentru apropierea rusilor de coasta noastra. Mi s-a transmis ca trebuia sa fiu mai agresiv chiar si in comunicare, sa incerc sa le impun rusilor schimbarea cursului de indata. Sigur, dintr-un birou e foarte usor sa spui asta, e mai greu cand esti acolo, sus, intre patru avioane straine care n-au nici cea mai mica dorinta de a te asculta, oricat ai fi de ferm. Eram insa obisnuit cu aceasta atitudine, am luat-o ca atare si am plecat spre Bucurestiul care „ardea”, in ceea ce ma priveste.
Autostrada A2 era un paradox pentru o zi de miercuri, la inceput de mai. Sensul spre Bucuresti era pur si simplu pustiu, rar de tot aparea cate un ratacit ca mine, care pesemne nu stia ca Romania se mutase la mare in aceasta saptamana, in timp ce pe sensul spre Constanta urma in scurt timp sa se circule bara la bara, cu 10 kilometri pe ora. Pentru ca am plecat precipitat, fara bagaj sau vreo pregatire prealabila, abia pe autostrada am constatat ca acul indicatorului de combustibil e periculos de aproape de linia rosie. Am bagat masina in „modul economic”, asa cum ii spun taraielii cu 80 de kilometri pe ora in treapta a cincea, sperand sa ajung la prima benzinarie de pe acest sens si sa nu-mi petrec urmatoarele ore asteptand camionul de remorcare. Am incercat sa sun din nou, nici de aceasta Mica – asa o alintam pe Mihaela, porecla pe care si-au insusit-o apoi nerusinat si prietenele ei, care au transmis-o mai departe colegilor si cunoscutilor si oricui dorea s-o afle – nu s-a sinchisit sa isi deschida telefonul. Stiam ca e suparata, avea toate motivele, insa incepeam sa ma ingrijorez, nu cumva tacerea asta avea si alt motiv? Am plecat de la benzinarie cu „modul economic” uitat de mult, am gonit spre Bucuresti sperand ca politistii si-au pus radarele pe sensul aglomerat, desi n-avea nicio logica sa urmareasca un drum pe care nu se poate merge cu mai mult de treapta a doua.
Blocul in care locuieste Mica e ascuns dupa cele inalte de la bulevard. Daca nu esti atent, poti sa ratezi foarte usor intrarea, camuflata de anunturile mari si de puzderia de masini parcate pe margine, spre fericirea proprietarilor care au gasit locurile. Am virat scurt dreapta, straduta inghesuita era si mai stramta cu toate masinile lasate pe ambele laturi, inaintam cu emotii, insa refuzam sa scad viteza. Parcarea era, binenteles, plina, asa ca dupa doua ture m-am decis sa blochez trei vecini cu gandul ca oricum nu stau mult, iar daca stau ies si o mut cand vrea sa plece vreunul dintre ei. Inca o incercare la telefon, nimic. Interfonul a sunat si el in gol, geamurile de la etajul al doilea erau inchise; cu siguranta fata asta nu dorea sa ma vada. M-am plimbat vreo 10 minute pe langa usa de scara blocului, sperand sa iasa sau sa intre cineva sa pot patrunde inauntru, dar pesemne ca am un ghinion teribil. Nicio miscare, parca sunt in spatele unei cladiri parasita de toata lumea. Am tras aer in piept si am sunat la Livia, speram s-o pot convinge pe ea. Aud telefonul sunand si ma bucur ca macar ea nu-l are inchis.
– Nu vrea sa vorbeasca!, mi-a taiat-o Livia fara menajamente, insa stiam acum ca macar Mica e bine si n-a patit ceva. Ca nu vrea sa discute cu mine in momentul de fata sau vreodata in viata asta era de inteles.
– Am inteles asta. Spune-i, te rog, sa imi deschida macar usa, nu trebuie sa vorbeasca.
– Ce usa?, ma intreaba vocea din receptor cu un ton din care am reusit sa deduc uluiala, dar si o veselie tot mai accentuata.
– Usa de la scara, binenteles, eu sunt cel care suna de 10 minute. Sau ii place atat de mult sa asculte soneria aia?
– Stai, vrei sa-mi spui ca tu esti la apartament la Mica? In Bucuresti?
– Exact asta vreau sa spun, am confirmat si ma enervam pe masura ce simteam ca la capatul celalalt al convorbirii Livia mai are putin si izbucneste in ras.
– Ai ghinion, dragul meu, Mica nu e acasa. Suntem la mare!, mi-a spus aproape razand si, inainte sa pot reactiona, mi-a aplicat lovitura decisiva: Suntem aici cu Mircea!
A inchis imediat, n-am putut spune nimic. Nu vad ce as fi putut spune in aceste conditii. Asadar, a plecat la mare. Cu altul!?! Am ramas buimac. Nu stiu daca era ceva planuit, daca o face doar ca sa ma pedepseasca intr-un fel bolnav, daca astepta sa ne certam doar pentru a avea un motiv sa plece cu altul in lume. O mie de ganduri imi zburau prin cap in fiecare secunda, am avut nevoie de cateva minute bune de stat in masina pentru a-mi reveni cat de cat. Bun, nu e nicio problema, pot si eu sa joc jocul asta. Am scos masina din parcare cu si mai putina grija decat la intrare si am inceput refacerea drumului care m-a adus in locul asta mizerabil. Ideea era simpla, ma intorc la aerodrom si nu mai dau niciun semn o luna, doua, trei. Sa vedem cine cedeaza primul. Daca nu cedeaza nimeni, inseamna ca n-a fost sa fie si mergem mai departe fara sa ne mai complicam atat. Am trecut demult de Fetesti, am trecut, iata, si de Cernavoda, eram, fara sa realizez, primul care ceda, la nici o ora dupa ce am luat decizia radicala. Slab, atat de slab…
Daca il cunosteam putin pe Mircea, si nu era deloc greu sa cunosti un individ insipid, care nu se evidentiaza prin nimic, conformist, monoton si iremediabil neinteresant, erau in Mamaia sau in Costinesti. Dar cum Costinestiul geme de prostie, saracie si gunoi, pariam ca le-a dus in Mamaia, unde avea sansa sa le impresioneze cu banii lui. Hotel de lux, restaurant de lux, club de lux, bautura de lux, mai departe… Mai departe nimic, ce ganduri sunt astea? E totusi Mica, e mult mai desteapta de-atat si, pana la urma, nu vrea decat sa-mi dea o lectie. Nu?
Mamaia era, pe 2 mai, mai aglomerata decat la mijlocul lui august. Misunau oameni peste tot, putinele autoserviri deschise atat de devreme in sezon erau supraaglomerate, la saorma se statea la coada, asa cum se statea peste tot, de la buticurile cu ochelari de soare chinezesti pana la covrigarii. Mergeam usor, aproape de bordura, cautand un loc in care sa pot lasa masina, constient fiind ca am nevoie de o minune. Dar minunea s-a produs, am ochit locul liber dintr-o parcare aflata intre doua hoteluri, am lasat masina, iar paznicului i-am inchis gura cu o bancnota de 5 lei, spunandu-i ca nu dureaza decat vreun sfert de ora si apoi ma car de-acolo. Am luat-o usurel, la pas, spre nordul Mamaiei, spre zonele cu plaje private si cluburi de fite, fara a spera totusi la prea mult. Incepeam sa imi dau seama ca in aglomeratia infioratoare de-aici, am nevoie de un milion de minuni s-o gasesc pe Mica. In plus, soarele care in masina era combatut cu succes de aerul conditionat, aici incepea sa ma afecteze tot mai mult. Am decis, la un moment dat, ca sunt un idiot, dupa care m-am oprit la prima terasa aparuta in cale cu unica intentie de a ma hidrata cu o apa minerala, pentru ca apoi sa plec spre aerodrom dupa aceasta aventura istovitoare si inutila. Am comandat o apa minerala – Orice, dar sa fie la sticla de sticla, te rog – iar dupa ce am primit-o nu mi-a ramas decat sa-mi petrec urmatoarele minute admirand marea fara de care nu puteam trai acum cativa ani. In zare, pe linia orizontului, se zareau 3-4 vapoare care asteptau cuminti permisiunea de a intra in port pentru descarca sau incarca cine stie ce. In stanga se vedea destul de bine structura Petromidiei, cu turnurile perfect rotunde si inalte, bijuteria industriei petrolifere romanesti. Mai aproape de mal puteam vedea ski-jeturile pustilor de bani gata, barcile de agrement, in fapt mini-iahturi pentru impresionat gagicile. Oare Mica o fi si ea pe o barca de-asta? Sau a fost? Apoi veneau cei care aveau curaj sa intre in apa rece, imaginea era tipica pentru o zona de litoral. Ce m-a uimit a fost nisipul uimitor de alb si de fin si de curat. Atunci am realizat ca e bine si pe o plaja privata, unde nu ai de suportat gunoaiele gunoaielor care habar n-au ce sunt aia 7 ani de acasa. Pe sezlongurile asezate sub umbrelute se intamplau aceleasi lucruri, tipi unsi din plin cu uleiuri incercau sa impresioneze domnisoare care stateau lenese si fara sutiene la soare, parand mai degraba plictisite. Unul, mai norocos, a primit concesia de a intinde crema de protectie pe spatele armonios arcuit al unei brunete. Uite-l cum o incaleca de-a dreptul, cu ce pofta se uita la alunita de pe omoplatul stang, cum ii maseaza zona lombara, apoi fundul, picioarele. Se ridica din nou, se apleaca spre Mica si o saruta pe gat, o musca de ureche. Mica?!? Mica rade, se uita la el, il saruta usor pe obraz, se uita la mine – nu, mi s-a parut – il da jos de pe ea, se intoarce pe o parte, cu spatele la mine, transmitandu-mi ca sunt un neobrazat care o deranjeaza.
Mi-am luat apa cu doua degete, am iesit din nou in drum si am plecat direct spre masina. Nu mai simteam nici soare, nimic, il vedeam doar pe individ cum sta peste Mica si cum ei ii place la nebunie ce i se intampla. Am ajuns la masina, am pornit, am dat drumul aerului conditionat la maxim, dupa care mi-am sprijinit capul pe volan. Nu stiu cat am stat astfel, m-am dezmeticit doar cand l-am auzit pe paznic ciocanind in geam. Un alt client dorea sa parcheze, iar eu depasisem demult perioada de timp alocata. Usor buimac, am realizat rapid ca nu pot conduce in conditiile astea pana la aerodrom, asa ca am intrat in Constanta pana la primul chiosc, am cumparat o sticla de Jim si una mare de Pepsi Twist, am intrat din nou in Mamaia, mi-am luat cinci portii de hamsii, stropite din plin cu usturoi, si am plecat spre Vadu. Urma sa fie o noapte de singuratate printre valuri, cum au mai fost atatea. In noaptea asta terbuia sa gasesc raspunsuri la toate intrebarile, iar maine dimineata, dupa o baie purificatoare in marea rece ca gheata, aveam sa stiu cine sunt, de unde vin si incotro ma indrept.
Plaja era mult prea ocupata pentru gustul meu, vreo 20 de oameni dormitau linistiti. In cel mai nesimtit mod cu putinta, am intrat cu masina pe plaja, m-am oprit la vreo 6-7 metri de apa si m-am asezat pe nisip, cu spatele sprijit de roata murdara din stanga spate. Uitandu-ma la telefon mi-am dat seama din cele 8 apeluri si cinci sms-uri ca si Mica ma vazuse. Cum nu am chef de ea in noaptea asta a mea, opresc telefonul, il arunc in masina, pun hamsiile la umbra si ma apuc de Jim cu Pepsi, ignorand total privirile dezaprobatoare ale colegilor de plaja. Pe inserat, cand deja se lasase frigul, am ramas singur, plaja era toata a mea. M-am bucurat, m-am uitat la sticla de Jim, pe care lichidul aramiu o umplea mai mult de jumatate, desi eu ma simteam ca si cum bausem doua camioane de whiskey, am ras amar gandindu-ma cat de putin tin la bautura. Fac de ras specia masculina si nimic mai mult. Am auzit clar masina, i-am vazut farurile luminand valurile inspumate, speram sa fie, dar nu voiam sa fie. Ce dracu’ mai cauta aici, acum? Nu stie ca noaptea mea, noaptea in care ma eliberez de tot si toate? De ce nu intelege? Eu am inteles, m-am retras fara nici macar o privire de repros. M-am retras si gata. Uite-l, e acolo, ma descurc, am auzit-o spunand, dupa ce ca a indraznit sa vina, nici macar n-a facut-o singura. Priveam tinta la marea mea, dar o simteam apropiindu-se sovaitor. De ce nu se intoarce, de ce nu-si spune ca a fost o greseala sa vina, de ce nu se intoarce la masina si pleaca dracului de-aici?
– Ma gandeam ca o sa fii aici, a spus intr-un final, nici ea prea convinsa.
– Perfect, atat sunt de previzibil. Sa nu le spui asta comandantilor mei, ma vor trimite sa zbor la stropit campul, acolo e nevoie de piloti previzibili.
– Ce bei acolo?, intreaba si nu inteleg ce tot vrea, ce inseamna conversatia asta demna de filmele cu prosti.
– Pepsi, ii spun si arat spre sticla plina de nisip.
– Ce-ai facut in Bucuresti azi-dimineata? Bun, carevasazica ajungem la subiect, acum devenim seriosi si ne rezolvam problemele existentiale.
– Vecinul tau, Petrica, incep incet, simt nedumerirea fetei, vecinul tau voia sa plece nu stiu unde, azi dimineata. Si pentru ca data trecuta mi-a spus ca trantesc usa de la intrare, i-am blocat masina. N-a mai plecat nicaieri, dobitocul! Am incercat sa rad, nu mi-a iesit. Am luat o gura mare de Jim, am stins-o cu Pepsi, a fost suficient sa nu mai stiu foarte bine unde e fata si unde e marea. In spate, la masina ramasa pornita si cu farurile in valuri, era forfota. Ce face, mai, nu stie ca n-o sa mai avem masa daca intarziem? Fugi si spune-i sa termine.
– Te asteapta, ii spun. Nu-l lasa sa te astepte, eu ma descurc.
O aud cum se ridica si se indeparteaza de mine. Asadar, asta a fost. Nici macar n-a fost confruntare sau ceva. Oricum, am o incheiere, de-acum ma pot concentra asupra lucrurilor cu adevarat importante. Mergeti voi, eu raman aici. Soapte, maraieli retinute, proteste, rugaminti. Mircea, intelege-ma, te rog, eu raman aici.
– Mircea, am strigat si mi se parea ca sunt extrem de beat, n-o intelege. Ia-o de-aici, du-o departe!
Masina pleca intr-un tarziu, imbecilul era sa ramana impotmolit in nisip. Ce-as mai fi ras! Oricum e de ras, sa duci o fata la mare, sa-i faci toate poftele, sa ai asteptari si sa ajungi s-o duci sa-si vada fostul e de ras oricum o privesti. De ras si de plans.
– Acum ca am ramas doar noi, Mica vorbeste in timp ce se apropie din nou, imi spui ce s-a intamplat?
S-a asezat in fata mea. Ii vedeam fata inconjurata de valuri mai mult simtite si auzite decat vazute, ii vedeam gatul si urechea sarutate de magarul ala, ii vedeam buzele cu care l-a sarutat ea. Ii vedeam ochii mari, ma uitam in ochii si mi se parea ca sunt infiniti, nu vedeam pana unde se intindeau.
– Trebuia sa intelegi, i-am spus privind in ochii ei, privind in imensitatea din ochii ei, trebuia sa intelegi ca mi-e frica. Mi-e frica! Mi-e frica sa nu fie permanent, definitiv, spune-i cum vrei. Mi-e frica de faptul ca o sa te strang in brate, ca o sa te sarut, ca o sa te simt lipita de mine si n-o sa mai vreau sa-ti dau drumul. Niciodata! Mi-e frica pentru ca atunci cand ma gandesc la tine simt golul ala din stomac despre care vorbesc toti idiotii si nu vreau sa mai fiu atat de idiot. Mi-e frica de ce ar putea urma, mi-e frica de certitudinea incertitudinii. Dar tu trebuia sa intelegi, trebuia sa ma intelegi, trebuia sa ma ghidezi!
Mica si-a ferit ochii infiniti, s-a uitat in jos, dupa care s-a asezat langa mine. Statea sprijinita de masina, dar nu ma atingea. A luat doua inghitituri mari de tot din sticla de Jim, o simteam respirand mai greu.
– Si mie mi-e foarte frica, a spus ea.
Atat a spus in noaptea aia, care a fost pana la urma a mea. A mea si a ei. Eram cu ea, dar totusi singur. Am terminat sticla de Jim, am terminat si Pepsiul si am ramas asa, sprijiniti pe masina, fara a ne atinge. O auzeam cum respira, plangea oare? La primele raze ale soarelui m-am ridicat cu foarte mare greutate, intepenit dupa orele petrecute in nisip, m-am dezbracat si m-am dus linistit spre mare. Apa era rece, foarte-foarte rece, am simtit un fior inca de cand am intrat cu picioarele in ea. Am inchis ochii si am plonjat. Imediat a disparut si senzatia de frig, instalandu-se o alta, mult mai intensa si mai placuta. Am inotat spre geamandura portocalie, am trecut de ea si am tot inaintat pana cand nu am mai simtit nisipul sub picioare. Eram destul de departe in larg, acolo unde curentul este suficient de puternic pentru a te pieri printre valuri daca nu ai brate puternice. M-am lasat spre fund, am coborat mult pana sa ating nisipul iarasi, iar dupa ce am iesit la suprafata am luat-o spre mal. I-am simtit mainile pe umerii mei, m-am intors brusc, gest reflex, iar Mica era acolo, in apa rece. M-a luat in brate, strans, strans de tot, si mi-a soptit in ureche atat de incet de parca se temea ca pescarusii ii vor auzi secretul.
– Sa nu-mi dai drumul! Niciodata!
– va urma (poate) –
0
0
1. Stilul: Doru Davidovici, cel putin Celula de Alarma si Aripi de Argint (si nu numai).
2. Procedura de pornire la F16 nu e tocmai asta, dar sa zicem ca merge in scopuri literare.
3. Cum naiba se decoleaza de pe Borcea pe cap 175/185 ca sa ajungi la Tulcea? Inteleg ca decolarea era pe pista 20 daca imediat dupa rotatie au indicat cap de 185, deci ajungeau la Ion Corvin, nu la Tulcea.
4. Comunicatia la pornire, rulajul si intrarea pe pista se fac altfel, nici macar cu motodelta pe un aerodrom mic nu se discuta la genul asta daca exista turn.
Dar as mai citi vreo cateva bucati. Nu de alta, dar D.D. nu a mai scris nimic de multa vreme si ce a scris deja am citit (mai am „Zeita de Oricalc”, dar nu am gasit-o decat intr-o forma groaznica si nu am apucat sa o redactez, abia am terminat „Ridica-te si mergi”).
1. Corect. Ar fi greu sa vin cu ceva nou. Daca lectura e agreabila, cred ca stilul nu e atat de important. Mai ales daca e un stil cunoscut si apreciat.
2. Ca om care n-a zburat niciodata cu F-16, marturisesc ca am cautat in mai multe surse procedura de pornire, dupa care am adaptat-o la ce voiam sa scriu, sa inteleaga mai ales cei care nu-s familiarizati cu ea.
3. Ca om care n-a decolat/aterizat niciodata de pe Borcea, imi recunosc greseala si mi-o asum. Mai multa documentare pe viitor din partea mea.
4. Stiu asta, dar nu stiu decat partial care sunt procedurile complete si corecte. Asa ca am preferat sa adaptez iarasi putin (mai mult), ca sa se inteleaga foarte bine ce fac oamenii aia in avion. Daca sunt erori/omisiuni care viciaza desfasurarea actiunii, rog sa le specificati sa stiu ce si unde trebuie sa corectez.
Multumesc foarte mult pentru mesaj. Foarte important pentru mine este sa stiu unde gresesc, ca sa pot corecta.
Interesant si chiar placut stilul. Totusi as adauga si eu doua comentarii:
1. Propun sa lasam de-o parte treba cu „pilotii previzibili” care merg la stropit campul. Sunt frustrari care nu isi au locul…sau nu isi MAI au locul. Conflictul asta intre piloti exista pe vremea lui Doru cand scoala militara producea piloti pt toate categoriile de aviatie. Cunosc piloti onesti si foarte capabili care zboara avioane cu fofeaza si piloti de vanatoare care mai mult decat sa se bata cu caramida in piept nu au facut mare lucru… Personal imi sunt dragi toti, deci nu scriu dintr-o frustrare de-a mea si fac abstractie de categoria de aviatie in care activez eu. BTW, am prieteni buni care zboara 21 si ii invidiez…in sensul bun 🙂
2. In spirit de gluma acum, dar totusi, pentru un barbat, mai ales pentru un pilot de vanatoare, nu da bine sa isi accepte fosta iubita care tocmai s-a combinat cu altul. Dupa cum spunea Doru…e chestie de blazon 🙂 Ori suntem barbati, ori nu mai suntem?! :))
Keep up the good work!!!
Zboara Dorule, zboara!