Dintr-o data, o priveam altfel pe fata de langa mine. Nu era era altfel, ci ochii mei o descopereau altfel. Nu departe, deasupra pistei, un Extra, cred ca era 330-ul celor de la Aeroclub, bazaia si se dadea peste cap, trasand linii fanteziste de fum pe cerul albastru.
Intotdeauna mi-a placut avionasul asta. E micut, e cu elice, nu are puterea MiG-ului, dar mi-a placut de cand l-am vazut prima oara. E ros-galben-albastru, fusiform… Iti lasa senzatia de agilitate numai cand il privesti, nici nu trebuie sa zboare ca sa te impresioneze. Iar ce fac baietii de la Aeroclub cu el este pur si simplu fantastic. Atunci cand ma mai loveste gandul retragerii sau al finalului de cariera, ceea ce nu se intampla totusi foarte des, ma consolez cu faptul ca as putea sa imi gasesc linistea pensionarii la mansa unui Extra de-asta. Cred ca ar face trecerea si adaptarea la viata civila mult mai usor de suportat.
Avionul se dadea peste cap, scotea fum si ii incanta pe cei prezenti, in special pe copii. L-am zarit pentru cateva fractiuni de secunda, cu coada ochiului, fiind concentrat la noua Ioana care se afla in fata mea si care ma privea la randul ei, poate putin descumpanita. Da, fara indoiala era alta. Chipul de copilita, de domnisoara, i se preschimbase in ultimele saptamani, devenise femeie in adevaratul sens al cuvantului. Buzele erau mai buze, gatul era mult mai atragator, incordat, ca de felina, machiajul, tehnica pe care incepuse sa o stapaneasca din ce in ce mai bine, era discret si nu facea decat sa innobileze discret aceasta maturitate pe care o descopeream abia atunci.
– Se uita lumea la tine, esti un fel de vedeta, imi spune.
Intr-adevar, asa, in mijlocul multimii, nu putini erau cei care se opreau langa noi si imi cereau un autograf sau sa facem vreo poza. Sunt sigur ca majoritatea habar nu aveau cine sunt sau cand am zburat, insa erau atrasi, probabil, de uniforma. Trebuia sa plecam de acolo daca voiam putina liniste.
– Vino cu mine, i-am spus si ne-am indreptat spre sectorul rezervat presei. Acolo am dat peste unul dintre organizatori, i-am spus cine sunt si l-am intrebat daca putem ajunge in aeroport si cum. Ne-a dat repede doua permise de trecere si ne-a explicat cum sa facem. Puteam merge pe jos, drum de 10-15 minute, in functie de cat eram de grabiti, sau puteam astepta unul dintre autobuzele care facea curse regulate intre terminal si sectorul VIP. Am ales prima varianta si am plecat catre turnul ce control ce se zarea in fata, printre corturi si stegulete.
In prima faza nu ne-am spus nimic. Nici nu stiu, de altfel, ce ar fi fost de spus. Mergeam unul langa altul, printre oameni transpirati, prin fumul inabusitor de fum de gratar, muzica zgomotoasa se auzea de peste tot, intrerupta brutal de explicatiile unui expert, care le povestea celor prezenti ce anume face nenea ala din Extra. Ma uitam la Ioana cu sfiala si uimire. Pentru ca acum asortase pantalonii scurti de blugi cu o pereche de adidasi era mult mai mica decat mica. De fapt, mult mai mica inseamna acei 10-15 centimetri pe care ii castiga pe tocuri. Era micuta, era neagra, bruneta si nu parea sa-mi dea niciun fel de atentie. Privea numai inainte, insa se tinea aproape de mine.
Grozav de mult imi placea pielea ei. Faptul ca vara venise de-a binelea o transformase intr-o domnisoara creola. Ioana are acel tip de piele care se bronzeaza. Eu ma inrosesc ca un rac, de aceea prefer sa nu stau la soare nici cand merg la mare. Altii se innegresc, urata culoare! Ioana nu, ea se bronzeaza. Pielea ei era acum cafenie, daca o priveai plecai imediat cu gandul la Brazilia, la Rio, la Copacabana, la cafea proaspat macinata. De aproape ii puteai vedea textura pielii inmuiata si parfumata de crema pe care sigur si-a aplicat-o inainte sa iasa din casa. Asadar, fetita de alta data se transformase pe nesimtite, pentru mine cel putin, intr-o femeie adevarata si extrem de atragatoare.
– Ma gandeam ca, in Aeroport, am putea discuta in liniste. Si in racoare, am incercat sa rup tacerea care devenea stanjenitoare. Asta daca vrei, binenteles, m-am grabit sa precizez.
– Te-ai gandit bine, imi da replica, fara sa se uite, fara sa sesizez vreo inflexiune in vocea ei.
A fost momentul in care exaltarea s-a transformat in teama. Daca era in continuare suparata? Daca urma sa imi spuna ca nu vrea sa ma mai vada? Daca si-a gasit pe altcineva intre timp? O multime de intrebari invadasera mintea mea, niciuna care sa ma linisteasca.
Am ajuns in aeroport, m-am uitat in jur si am asezat-o pe fata pe unul din scaunelele din sala de asteptare. Stiam ca sus, in zona de mancare, este plin, fiind si colegii pe-acolo. Oricum nu imi era foame. M-am dus la un automat de unde am luat doua sticle de apa. I-am intins una si am vazut-o fara ochelarii de soare. Ochii ei spuneau alta poveste. Erau tristi, erau obositi…
– No sleep last night?, am intrebat. Desi urasc romgleza, amestecul limbilor romana si engleza intr-o conversatie, uneori il folosesc. Doar cu anumite persoane si doar cand cred ca engleza exprima mai bine ce as vrea sa spun.
Ioana zambeste in coltul gurii si se uita, poate pentru prima oara, la mine.
– Am fost cu fetele la o terasa si cum spectacolul asta a inceput destul de dimineata am dormit putin. Dar sunt ok.
– Cu prietenele?, intreb malitios. Nu stiu de ce sunt asa. Mint, stiu.
– Da. Pe o parte din ele le si cunosti, imi raspune, parca nesesizand rautatea intrebarii mele.
Bun, am venit sa vorbim, atunci sa vorbim. Despre ce sa vorbim? Cum sa o intreb daca a cunoscut pe altcineva in timpul in care a trecut de cand a plecat? Si cum sa fac eu primul pas cand ea a fost cea care a plecat fara sa se uite inapoi?
– Ce-ai mai facut tu?, incep stangaci.
– Mai nimic, sincera sa fiu. Munca, munca si munca, am mai iesit in oras, m-am vazut cu prietenii… Nimic special.
– Inteleg. Pare-se ca Bucurestiul este totusi mai atractiv decat Fetestiul.
Reprosul asta l-a primit in plin. A zambit ironic si si-a indreptat privirea inspre podeaua de ciment. Desi imi primisesem ca voi face tot posibilul sa nu o pierd, nu ma pot abtine. Imi amintesc mereu ca a plecat, ma gandesc neincetat ca sigur si-a gasit pe altcineva. O fata ca ea nu si-ar gasi un baiat doar daca si-ar dori. Si cum a plecat fara sa se uite inapoi, e clar ca isi dorea altceva decat ii pot eu oferi. Si cel mai rau e ca nu pot s-o comdamn!
– Din anumite puncte de vedere, este.
Stateam in continuare in picioare si ma uitam la ea. Picior bronzat peste picior bronzat, maieut negru prin care sutienul se vedea mai mult decat mi-as fi dorit eu, gat bronzat, par negru, stralucitor. Nu, hotarat lucru nu voiam sa o pierd, cel putin nu din cauza geloziei nefondata si, simplu spus, complet cretina.
– Ce faci diseara?, o intreb si acum observ pentru prima data cum tresare. In mod cert i-am captat atentia.
– Nu stiu. Felicia imi tot spune sa iesim, dar e duminica si nu prea am chef pentru ca maine lucrez. In plus, sunt si foarte obosita. Cand voi pleca de aici, merg direct in pat pentru doua saptamani de somn.
Vreau sa ii spun ceva, ma razgandesc si tac. Ma tot uit la ea.
– De ce ai venit azi aici, Ioana?
Fata ridica spre mine niste ochi mari, putin surprinsi, crema de pe fruntea mare luceste in lumina artificiala a terminalului.
– Pentru ca imi era dor de tine. Pentru ca nu m-ai sunat, nu ai venit, nu m-ai chemat si pentru ca singurul mod in care te puteam vedea era sa vin aici si sa ma uit la avionul din coada formatiei si sa imi imaginez ca si tu m-ai vazut si ca o sa ma suni in prima clipa libera pe care o vei avea!
Ultimele ei cuvinte au fost aproape tipate, cateva persoane nedumerite s-au intors catre locul in care ne aflam. Ioana s-a ridicat, eram fata in fata. Aproape ca ne atingeam. A stat asa cateva secunde, dupa care m-a impins violent cu antebratul si s-a indreptat catre cele doua usi care dadeau in atmosfera incinsa de afara. Fara indoiala avea sa plece, atat era de furioasa.
Am priceput destul de greu reactia ei, furia pe care si-o revarsa asupra mea. Luminat dintr-o data, am alergat dupa ea, am cuprins-o de mijloc si am invartit-o, aducand-o in mijlocul aerportului. Am intors-o cu fata spre mine si am imbratisat-o, insa am simtit-o incordata, nervoasa. Bratele stranse la piept ma presau sa ii dau drumul, dar nu faceau decat sa ma ambitioneze pentru a o strange si mai tare. Dupa ceva timp i-am dat drumul, am cuprins-o de brate, aproape de umeri, am tinut-o asa in fata mea.
– Vreau sa cred ca o imbratisare din suflet face mai mult decat cateva saptamani de nevorbit la telefon.
Si am sarutat-o si abia atunci fata a renuntat la atitudinea nervoasa, cuprinzandu-ma pe dupa gat si sarutandu-ma asa cum nu cred s-o fi facut vreodata.
Cand ne-am dat drumul din imbratisare o femeie in varsta, venita cu nepotelul la miting si care, probabil, cauta racoarea terminalului intre doua iesiri in soare, trecand pe langa noi imi spune confidential: – Mama, ai facut bine ca n-ai lasat-o sa plece!
Am ras amandoi si i-am confirmat femeii ca, intr-adevar, si noi credem ca am facut foarte bine ca nu am lasat-o sa plece.
(Va urma)
0
0
Average Rating