Vocea de la celălalt capăt al firului explodă în cel mai pur moldovenesc grai:
– Ooo, da’ să trăiască domnu’ căpitan aviator Tamas Ștefan!
– Salut, moș! reuși Ștefan să zică.
Era Dan, prietenul lui de la Bacău, la fel de pasionat și mort după aviație că și el. Se certaseră dintr-o prostie și nu mai ținuseră legătură multă vreme. Plus că Dan dădea și el la piloți, și Ștefan avea inima strânsă, își dorea că măcar Dan să ia, să traisca și el prin poveștile lui visul aripilor militare.
– Ce mai zici, băi, oltene? Auzi, știi ce au făcut oltenii când au văzut avionul?
– Da’ tu știi mă cum fac moldovenii lapte fiert? Ce să fac, moș, pe acasă, mă uităm de facultăți…
– Păi? Ce pușcă mea ai făcut la CMA sau nu ai fost?
– Am fost…
– Aaa… și?
– Picat. Tu?
– Am picat la armata, dar am luat la SMURD!
– Să mori tu? Al naibi tu cu pielea ta… dai berile, le dai acu’!
– Păi te aștept la Bacău! Sau nu, peste două săptămâni merg la Bucureșți cu Fundația.
– Ce fundație, moș?
– Eeee, secret moș! Ideea e că e posibil să ne vedem cu veteranul aviator Dobran!
– Cee?!
– Serios vorbesc!
– Păi mă bag! Ne mai auzim să îmi spui mai multe! Te salut, moș!
– Hai pa, moș!
Ștefan închise și se uită uimit la telefon. Avea să îl întâlnească pe cel care zburase aripa la aripa, în luptă, cu Alexandru Șerbănescu, Eroul Căpitan Aviator care, pentru Ștefan, era un idol. Încă nu îi venea să creadă și se gândea că e o farsă de-a lui Dan. Când se trezi din viasare își relua căutarea de facultăți pe internet, dar treaba asta deja nu mai avea niciun sens. Întâlnirea cu veteranul aviator îl preocupa foarte mult. Ce avea să îl întrebe? Cum să i se adreseze? Parcă nu îi venea să creadă că avea să îl întâlnească. Îi citise cartea, o avea acasă și o păstra că pe o biblie, învelită în două coperți. Avea să o ia la Bucureșți și să îi ceară autograf veteranului. Nu mai avea răbdare deloc, 14 zile îi păreau o eternitate. Nu știa cum să își ocupe timpul mai bine. Tot căutând facultăți a observat o secție la Facultatea de Transporturi din Bucureșți, Ingineria Transportului Aero-Naval. Căută mai multe date și observă că era nou înființată. Se gândea să meargă pe această variantă. În fond, ce putea să iasă prost? Cel mult pierdea 4 ani, dar fiind tânăr nu știa că timpul nu ți-l mai dă nimeni înapoi. La zbor nu avea de gând să renunțe și, deși stabilise cu Dorin să nu mai meargă la aeroclub până nu dă Bac-ul, într-o dimineața s-a trezit la 6, a mâncat pe fugă și merse în vârful picioarelor cu rucsacul spre ușa să nu cumva să îl audă tatăl sau.
Dar, surpriză, „moșul” era treaz și când Ștefan descuie ușa, el deja era în spatele lui și îi puse mâna pe umăr.
– Unde pleci așa devreme? La săpat la porumb? Sau la trageri? Că la trageri pleci noaptea și te întorci dimineața.
Ștefan se întoarse pe călcâie, se uită în ochii lui Dorin și zise:
– Mă duc să zbor!
– Eu zic să te bagi din nou la somn și, când te trezești, să discutăm ce avem de discutat că mi-ai promis ceva. Hai, executarea!, spuse tatăl pe un ton glumeț!
– Nu înțelegi că mă duc la zbor?!, se înfurie Ștefan
– Măi, tată, du-te dar ai să te întorci cu buza umflată, ai să vezi.
Ștefan plecă şi simți un nod în gât pentru că știa la ce se referă Dorin. Faptul că luase o pauză destul de mare însemna absent de la zbor, tot ce învățase se cam ștersese din memorie. Ieșind din cartier pe bicicletă, o mășină care ieșea și ea se opri lângă el?
– Ce faci, comandante?
Era un vecin care deținea un avion ultraușor și zbura când avea poftă.
– Să trăiți, nea Sorin! Uite, spre balta verde, la aerodrom. Dumneavoastră ce faceți?
– Bă, eu m-am trezit, am băut o cafea, am ieșit afară, am tras aer în piept, am văzut ce vreme superbă e și cam am chef să zbor… mă duc să zbor!
– Foarte bine! Ne vedem acolo!
– Păi ce faci, nu mergi cu mine? Lasă bicicletă acasă.
– Nu, nu!
– Bine, bă, comandante, eșți încăpățânat că tac-tu!
Și plecă spre strada principală. Ștefan pedala leneș de data asta, nu mai avea același chef. Parcă nu mergea pentru el să zboare, parcă voia să le demonstreze altora. Ajuns acolo nici nu a coborât bine de pe biclă și adjunctul l-a luat direct în primire.
– Ce e cu tine, băi, comandante? Ești sănătos la cap? Toată vara n-ai venit la zbor și te trezişi acum? Păi ce? Restul sunt proști și tu ești deștept?
Își dorea să urle la adjunct din toți rărunchii, dar își aduse aminte de vorbele tatălui sau. Adjunctul se așteapta la o explicație de la Ștefan, dar rămase uimit când băiatul se întoarse cu spatele și plecă. Înjură zgomotos, scuipă în iarbă și apoi se duse la birou. Ștefan mergea spre casă și nu se gândea la nimic altceva decât la întâlnirea cu aviatorul veteran. Era prima lui greșeală, să renunțe atât de ușor la visul lui doar pentru o neînțelegere de moment. Greșeală pe care o va repetă de mai multe ori în diferite situații, influențat poate de oameni fără caracter. Când în sfârșit mai erau câteva zile până la data mult așteaptă îl sună pe Dan de la Bacău să stabilească detaliile. Discuția a fost scurtă, a primit adresa și ora după care se va coordona cu Dan. Era din nou în trenul spre Bucureșți și încerca să nu se gândească la ultima dată când plecase și venise de acolo cu cea mai proastă veste. Încerca să stea cât mai bățos, nu cumva să șifoneze cămășa. Doar mergea să îl vadă pe veteranul aviator și trebuia să arate ireproșabil. Se gândea ce întrebări să îi pună, își făcuse o listă pe un carnețel. Pe drum, deschise cartea veteranului și mai citea din ea. Prima dată când o citise, o împrumutase de la vecinul sau, Cristian, fost pilot de MiG-21, care avea o biblioteca incredibil de bogată. Își amintea cu nostalgie de serile târzii când Cristian, prin fumul gros de țigară, îi povestea zborurile sale cu MiG-21. Cristian nu mai era printre ei, plecase devreme și brusc la Escadrila din Ceruri să zboare lângă Davidovici și alți grei ai aviației. Se gândea cât s-ar fi bucurat Cristian să îl cunoască pe veteranul aviator.
Într-un târziu ajunse și la București. Pe peron îl aștepta Dan. Ștefan l-a văzut imediat și, mergând agale, ajunse în dreptul lui. Îl măsură din cap până în picioare. Dan era cu 3 capete mai înalt ca el. Nu apucă să spună salut că vocea lui Dan acoperi zgomotul peronului:
– Băi oltene, unde îți e prazul? Nici papornița nu ai?
Și îl lua pe Ștefan pe după umeri. Se uită de sus la el și apoi izbucni în râs.
– Data viitoare, moș, data viitoare! Ce facem? Mergem direct?
– Stai să mâncăm ceva întâi că îmi cânta mățele mare simfonie!
Ștefan începu și el să radă și se îndreaptară spre primul fast food. Nu mai așteptă comandă lui Dan și începu să înfulece.
– Bă da’ nemâncat ești mă!, îi spuse Dan în glumă. Cred că e de la prea mult praz.
– Nu, moș, e de la vișinată la mic dejun!
– Ce vișinată, uei, că îți arăt eu la Bacău vișinată, nu ce aveți voi acolo.
– Hai ciocu-mic și să mergem.
În mai puțin de 30 de minute erau în față casei veteranului.
– Moș, ia uită-te peste gard că, na, doar ești ditai prăjina!
Amândoi începură să radă, dar se potolira repede. Parcă nu aveau curaj să pună mâna pe poartă și să deschidă. Se uitau amândoi tâmpi la ea. Ștefan împinse poarta și intră primul. Deși era umbră și răcoare în curte, avea gură uscată și simțea cum i se înmoaie genunchii.
– Dane, tu bați la ușa că eu am deschis poarta, reuși Ștefan să spună.
Dan dădu scurt din cap și se apropiară de ușa. Ștefan începuse să tremure iar Dan parcă scăzuse brusc din înălțime. Auzi ca prin vis bătăile în ușă și vedea cum lui Dan îi coboară mâna încet. Yala se descuie cu un sunet metalic și ușa începu să se deschidă încet. Ștefan nu mai avea răbdare. După ușa începu să se întrezareasca o cămășă albastră ca cerul. Ștefan se dădu un pas în spate, iar Dan rămase tare pe poziție. Când ușa se deschise complet, în prag era veteranul aviator Dobran, îmbrăcăt în uniformă albastră de aviație, cu decorații obținute în război. Instantaneu, băieții luară poziția de drepti. Și se uitau la veteran uimiti. La 94 de ani arăta că la 74.
– Bine ați venit, dragilor! le spuse veteranul.
Ștefan nu își putea lua ochii de la el și nu îi venea să creadă că are în față un pilot de război, un pilot care luptase, doborase avioane inamice, supraviețuise războiului și terorii comuniste. Îl împinse ușor pe Dan, pentru că el nu era în stare să spună ceva. Aviatorul îi întinse mâna lui Dan și acesta o prinse în ambele mâini și o strânse, spunând veteranului cât de onorați și încântați erau să îl cunoască. Când Ștefan văzu mâna întinsă spre el, privindu-l în ochi o strânse și fără să se mai gândească la conduită, îl îmbrățișa pe aviator și îi spuse cu voce tremurânda cât de onorat și fericit era să îl cunoască. Cu o modestie iesita din comun, aviatorul veteran le spuse râzând să între în casă.
– Hai dragilor, curaj, haideți!
Pășind prin casă domniei sale, băieții observară stilul interbelic din încăperi și aveau senzația că au călătorit în timp. Ajunși în camera de zi, aviatorul Dobran părea că întinerește printre portretele cu Bîzu Cantacuzino și Alexandru Șerbănescu. Băieții își pierduseră tot elanul și nu ştiau ce să mai spună. Unul se holba la Bîzu, altul la Șerbănescu. Dobran, văzând aceasta îi întreba dacă știu cine sunt cei din tablou. Completând că Bîzu i-a fost naş la cununie și Șerbănescu… Aici se opri. Luă o pauză să își dreagă glasul și continuă lăudându-l pe căpitanul Șerbănescu pentru caracterul sau și faptele de arme. Se opri din nou. Căuta ceva, se întoarse cu un carnețel mic, îmbrăcât în piele. Îl deschise și caută o dată, 18 august 1944.
– Uite, am scris atunci: „Alarmă, Cade Șerbănescu”… cum am mai spus, a căzut un titan fulgerat de zei în ziua aceea. Eu i-am spus să se ferească, dar nu m-a auzit.
În cameră se așternu tăcerea, toți 3 țineau capul plecat, parcă într-un moment de reculegere pentru eroul Șerbănescu. Ștefan rupse tăcerea cu o întrebare:
– Domnule Dobran, de unde ați căpătat porecla Fachirul?
– Hahaha, râse scurt Dobran. Era un pilot neamț, Lipfert îl chema. Și am făcut un pariu împreună, pentru că el se lăuda că poate zbura cu Me-109 cel mai jos. Și am decolat amândoi în formație să vedem care zboară mai jos. Ei bine, undeva în partea posterioară a fuselajului, este o gaură pe unde bagi o țeavă să ridici avionul de coadă atunci când e la sol. Eu zburând în formație cu Lipfert, eram cam în dreptul acelei găuri. Secretul era că dacă te uitai prin ea, fiind cu avionul tău, cu postul de pilotaj, fix în dreptul găurii, erai cu aproape un metru mai jos decât el. Și așa l-am întrecut și am zburat mai jos decât el. După ce am aterizat, am verificat locul pe care îl survolasem, și elicea mea lovise de 13 ori pământul. Atunci Liphert a aruncat cascheta din cap și a exclamat „Fakir, fakir!” Așa m-am ales cu porecla asta!
Veteranul râdea, dar băieții se uitau unul la altul uimtiti. Dan își tot plimba privirea prin camera și puse ochii pe un portret al unei fete în uniformă. Și îl întreba pe Dobran dacă este soția. Veteranul începu să radă copios, și le spuse:
– Nu, nu. Nu este soția. Este Mariana, a fost pilot la Escadrilă Albă, veneau pe front cu avioanele să ia răniții.
– Ce fete curoajoase!, exclamă Dan.
– Am și o întâmplare haioasă cu Mariana, completă Dobran. Tocmai ce primise decorația Virtutea Aeronautică și a venit la noi la aerodrom să ia un rănit. Până să aducă targă la avion, Mariana s-a învârtit pe acolo și la un moment dat am văzut-o aplecată prin iarbă, căutând ceva, apoi ducând mâna la piept. M-am dus la ea să o întreb ce a pățit: „Ce faci, Mariana, ce cauți?”. Ea mi-a zis cu tristețe că și-a pierdut virtutea și tot căuta prin iarbă. La care eu îi zic: „Lasă că nu ești nici prima nici ultima care o pierde!” și atunci am început amândoi să radem. Așa era atunci. Mai glumeam și noi că eram tineri, așa ca voi.
Băieții voiau să radă dar se abțineau cât puteau. Încercau să păstreze o atmosfera solemnă, să îi arate aviatorului respectul lor, dar acesta era cât se poate de degajat. Cei doi tineri aveau să realizez peste ani norocul de care au avut parte intâlnidu-l pe veteranul aviator Ion Dobran. Au continuat discuția până când au observat că gazda lor dădea semne de oboseală și s-au înțeles amândoi că e suficient. Aveau să îl reîntâlnească și cu alte ocazii. Cu lacrimi în ochi îi strânseră mâna ultimului războinic al aerului și ieșiră pe rând din curte. Veteranul rămase în cadrul ușii și le făcea cu mâna. Ștefan își șterse lacrimile și îl îndemna pe Dan spre poartă. Ieșiți în stradă, canicula îi dobora pe amândoi, așa că s-au hotărât să își revină cu niște beri. După aceea au mers împreună la gara și s-au despărțit fiecare pe drumul sau. În tren, Ștefan scoase din nou „Jurnalul Locotenentului Dobran” și deschise la dată 18 august 1944. Citea despre ziua în care picase eroul Căpitan Șerbănescu. Citind, realiza că nu a luat autograful lui Dobran… Se încruntă puțin, dar își spuse că ce mai conta autograful, îl cunoscuse pe viu, dăduse mâna cu dumnealui, dăduse mâna cu istoria, dăduse mâna cu o mâna care zburase pe Bf-109, care doborâse avioane inamice, care își aparase țară.
de Teodor Tănase
0
0
Average Rating