Tragica vara a lui ’44 se apropie de sfarsit, insa Razboiul mai are inca multe vieti de luat si familii de indoliat. Suntem pe 17 august si Romania se afla intr-una dintre cele mai grele situatii din istoria sa: intr-o alianta sortita esecului cu Germania nazista, presata tot mai mult in nord-est de trupele sovietice si macinata aproape zilnic de sutele de avioane americane. In intampinarea acestora se mai ridica o mana de temerari care infrunta intr-o inferioritate numerica infioratoare un inamic superior tehnic.
Sutele de iesiri la inamic incep sa isi puna amprenta si pe cei mai buni si experimentati piloti. Asii Aviatiei Militare Romane au ajuns in situatia de a decola si a-si risca vietile stiind ca misiunile lor nu pot influenta decisiv soarta luptelor. Sunt prea putini si prea slab dotati pentru a face diferenta. Cu toate acestea, sunt acolo. N-au abandonat lupta, decoleaza de fiecare data din ce in ce mai putini si incearca, atat cat pot sa doboare blestematele de bombardiere si avioane de vanatoare americane.
Pilotii Grupului 9 Vanatoare, legendarul Grup 9, decoleaza sub comanda capitanului Alexandru Serbanescu. Sunt atat de putini ca te intrebi daca americanii se sinchisesc macar de prezenta lor. O fac, cu siguranta, pentru ca aproape de fiecare data reusesc doboare inamici. In ultima vreme, conducatorii romani si germani au stabilit ca grupurile de vanatoare sa actioneze in comun, in incercarea de a opune valurilor de bombardiere un numar cat mai mare de aparate. Pilotii lui Serbanescu reusesc sa ii intalneasca pe cei din Grupul 7 Vanatoare, insa nemtii nu-s de gasit. Incearca sa manevreze si sa urce, mereu sa urce, in speranta ca vor gasi o formatie de Liberatoare expusa, ce poate fi atacata.
Avioanele noastre sunt insa depasite tehnic, la inaltimea la care se duc acum luptele falfaie, se sufoca, nu reusesc sa castige vreun avantaj. Tot manevrand, pilotii din formatie incep sa se piarda si sa se rupa spre aerodromurile de baza in limita de combustibil. Raman sus doar trei, capitanii Serbanescu si Cantacuzino si locotenentul Dobran. Americanii sunt de-acum relaxati, a fost o misiune mai usoara decat se asteptau si poate ca acesta este momentul pentru un atac surpriza. Nu se intampla asta, Alecu Serbanescu analizeaza situatia si ii conduce spre baza.
La sol nervii cedeaza, emotiile iau locul ratiunii si capitanul Serbanescu isi cearta pilotii. Comandantul Grupului 9 ii ia la rost pe cei cativa care au mai ramas, care au mai supravietuit, sa lupte in apararea teritoriului.
„De ce Dobran nu se întoarce? De ce are mereu oxigen? Uite asa ne pierdem unul câte unul şi e păcat!”, au fost o parte dintre reprosurile capitanului.
Reprosuri, fara indoiala, gratuite pentru ca Alecu isi stia pilotii si stia ca niciunul nu ar fi parasit lupta miseleste, fugind de inamic. Ii stia pentru impreuna au luptat in zeci si sute de misiuni, impreuna au doborat sau au fost doborati, impreuna si-au plans si ingropat camarazii morti. Si totusi a rabufnit pentru ca si cei mai puternici dintre supraoameni cedeaza la un moment dat. Iesirile la inamic, mortii, ranitii, bombardamentele pe care ei nu puteau sa le opreasca, comandantii care le cereau rezultate ignorand complet conditiile in care luptau, totul s-a adunat si a explodat in el.
Dupa amiaza l-au chemat la raport, la Bucuresti. Au participat la discutii toti comandantii de grupuri, dar si generalul Alfred Gerstenberg, comandantul Luftwaffe din Romania, si generalul Gheorghe Vasiliu, comandandul Corpului 3 Aerian Roman.
De la Vasiliu a venit reprosul referitor la „extrem de slabul randament in fata inamicului”. Lui Serbanescu, acest om care a ajuns, din pacate, in pozitii de comanda in Aviatia Militara, i-a reprosat „ineficienta mult laudatilor tai piloti”. Nu s-a tinut cont de pierderi, nu s-a tinut cont de efectivele tot mai reduse, nu s-a tinut cont de inferioritatea numerica si tehnica, de nimic! Din biroul comandantului Corpului 3 Aerian lucrurile erau cat se poate de simple, bombardierele americane trebuiau doborate de apararea teritoriala si nu-l interesa cum se facea acest lucru.
Sa-i spui unui pilot de top, as, ca oamenii din subordinea lui, de asemenea asi, sunt extrem de ineficienti in conditiile in care sunt nevoiti sa lupte in raport de unu la cinci, zece sau chiar douazeci e strigator la cer! Insa in vreme de razboi astfel de lucruri conteaza putin spre deloc. Vasiliu si-a facut numarul si ce-a urmat e… istorie.
Daca generalul aviator a fost nechibzuit, altii au avut mai multa minte. Comandorul Mihai „Leu” Romanescu, comandantul Grupului 7, se pare ca a fost cel care i-a spus lui Serbanescu sa decoleze in alarma doar pentru a degaja aerodromul si a cruta pilotii si avioanele, neangajand inamicul. Iar replica lui Alecu, venita din memoriile lui Greceanu si intrata in istorie a fost una care si acum iti ridica parul de pe ceafa:
„Nu înțeleg ca un inamic, oricât de mare și puternic ar fi, să intre în țara mea ca-n sat fără câini și s-o pustiească. (…) Nu se va putea spune că în România nu a ieșit niciun român în fața americanilor, chiar dacă pierdem bătălia.”
0
0
Average Rating