Toamna e, poate, cel mai frumos anotimp din cate exista. Ma refer la toamna aia timpurie, atunci cand zilele sunt suficient de lungi si calde pentru a te lasa sa mai faci un drum la malul marii, dar cand peisajul da semne de schimbare… Diminetile sunt mai racoroase, frunzele incep sa isi schimbe culoarea catre acel ruginiu fabulos, imposibil de descris sau chiar de surprins in fotografii.
Intr-o astfel de dimineata, sa fi fost douazeci si ceva septembrie, zi de marti, plecasem din Fetesti catre unitate. Desi drumul e obositor de lung, imi placea ca uneori sa-l fac pe jos. Dura si trei ore daca nu ma grabeam, insa merita. Erau zilele alea melancolice, in care nu ai chef sa te dai jos din pat, in care te gandesti obsesiv la ce-a fost sau, si mai rau, la ce-ar fi putut sa fie. Te ridici totusi cu greu dintre asternuturi, pornesti rasnita – putine lucruri in viata asta sunt comparabile cu mirosul cafelei proaspat macinata intr-o dimineata de toamna – si, cu ceasca aburinda in maini, arunci o privire tematoare pe geam. Tematoare pentru ca stii ca peisajul te va cuceri iremediabil si ca vei merge pe jos vreo trei ore…
Depasesc cu greu momentul, insa intru in rutina. Urmeaza firesc muzica, nu foarte tare pentru ca e inca devreme si vecinii dorm, jumatate de ora de exercitii, suficient pentru a ma trezi, dusul absolut necesar si, in fine, imbracatul.
Marele meu avantaj este ca stau relativ aproape de iesirea din oras, astfel ca nu am mult de mers pana la vechiul drum spre mare, ramas aproape pustiu dupa inaugurarea autostrazii. Si zau ca-i mai bine asa. Soseaua stramta, doar o banda pe sens, este incadrata de o mica armata de copaci. Cum masinile evita acest drum, frunzele cazute nu sunt deranjate decat sporadnic de masini, insa aproape imediat aletele le iau locul, transformand batranul deneu intr-un peisaj de poveste.
Am spus ca drumul pana la unitate dureaza in jur de trei ore. Am mintit. De fapt, drumul dureaza o clipa. Nici nu iti dai seama cand pleci si cand ajungi. Cu frunzele fosnind sub talpa bocancului, cu tine visand la ce-ar fi putut sa fie daca nu renuntai atat de usor la acele plete brunete pe care ploaia de vara le incretea absolut senzational, te trezesti deodata ca trebuie sa parasesti vechiul drum pentru a coti stanga. Un pod peste autostrada, vechea colonie cotropita de tigani, pe care nu i-am simtit, totusi, niciodata amenintatori, si apoi din nou o sosea stramta cu multi, multi arbori. Si deodata totul se lumineaza, ai in fata poarta mare deasupra careia scrie FLOTILA 86 AERIANA. V-am spus ca nu dureaza atat de mult drumul.
Dau un „Buna dimineata!” cu jumatate de gura, inca sunt prins in labirintul drumului pe care l-am facut, cand un glas autoritar ma trezeste brusc.
– Dumeavoastra? Cine sunteti si ce doriti?
E un subofiter nou la poarta, nu-l cunosc si nici el nu ma cunoaste. E drept ca nici nu am pretentia de a fi cunoscut sau recunoscut, asa ca raspund cu aceeasi jumatate de glas.
– Locotenent Puscasu Valentin, pilot.
In surprind in voce aceeasi sfiala din urma cu patru ani, cand am ajuns prima data in fata acestei porti. Nu stiam ca vor urma zile, saptamani, luni intregi de deznadejde, de asteptat, de privit prin HUD-ul LanceR-ului doar la sol, de zburat doar pe simulator… Acum presupun ca toate aceste lucruri au menirea lor, ii separa pe cei care isi doresc mai mult decat orice sa ajunga la mansa MiG-ului 21 de cei care isi doresc doar sa zboare. N-am sa spun ca unii sunt mai buni ca altii pentru ca nu as fi corect. Nici fata de ei si nici fata de mine. Unii dintre noi si-au dorit sa zboare, indiferent ca aparatul s-a numit IAR-99, IAK-52, IAR-316B, IAR-330, C-130 sau C-27. Altii si-au dorit doar MiG-21 si nimic altceva. Chestie ce tine de fiecare in parte, fara a-l face pe unul inferior celuilalt, indiferent de optiune.
Inainte de a incepe „lucrul”, imi place sa vad avioanele, sa le simt intr-un fel, inainte ca ele sa se trezeasca la viata. Asa ca nu merg direct la Comandament, pentru briefing, ci o tai direct catre bretela, catre locul unde LanceR-ele asteapta cumnti o noua zi de zbor. Si cum zilele astea vin tot mai greu si sunt tot mai scurte, mi se pare ca si „Tevile” asteapta cu o oarecare infrigurare momentul decolarii.
Ma uit la batranele avioane, arata splendid in aceasta dimineta. De fapt, ele arata splendid in orice dimineata, amiaza sau seara, indiferent de anotimp. Imi aduc aminte de vorbele ei, nu stiu de ce imi vin in minte tocmai acum aceste amintiri. „Femeia de langa tine se va putea considera norocoasa doar atunci cand o vei iubi macar cu jumatate din intensitatea cu care iti iubesti blestematele de avioane!” Mint, stiu de ce imi amintesc aceste lucruri, dar prefer sa nu ma mai gandesc la acest lucru. Avioanele arata superb in lumina diminetii. Derivele inalte se inghesuie parca una in alta, in timp ce soarele, inca portocaliu, isi trimite razele sa vopseasca in nuante fantastice cupolele care par ca exact asta asteapta. Petrec 10 minute bune privind, admirand, visand…
Nea Marian, unul dintre veterani, m-a surprins intr-o dimineata. Dupa ce i-am explicat ce caut in acel colt stingher de aerodrom, de unul singur, mi-a spus ceva ce voi tine minte toata viata. „Baiete”, mi-a zis, „in momentul in care n-o sa mai simti dorinta de a veni aici si de a sta zece minute, un sfert de ora, cu avioanele, lasa-te de meserie. O sa-ti para rau, dar o sa te doara mai putin decat daca ai continua s-o faci.”
In ziua aceea nu zburam. Stiam ca n-o sa zbor, dar asteptam o minune, il asteptam pe Comandant sa imi spuna ca a reusit sa imi strecoare cateva ore in plus pe plan si ca voi participa la misiuni. Nu s-a intamplat asa, dar, ca de obicei, dupa brief am mers alaturi de „zburatori” la Celula. Nu m-am uitat la ei cum se echipeaza, am preferat compania baietilor din permanenta pe bancutele din fata. Am mai zabovit putin acolo cat ceilalti s-au dus la avioane. Auzeam motoarele cum prind viata, imi imaginam dialogul mut dintre tehnici si cei din universul paralel denumit carlinga…
Nu m-am putut abtine insa si dupa primul fortaj, dupa prima decolare. Am iesit din adapostul vitei de vie din fata Celulei, am mers catre pista si m-am uitat la baieti cum decolau. Unul, doi, uite si prima dubla, al patrulea, cinci, sase, inca o dubla… In cateva secunde bubuitul asurzitor s-a transformat intr-o simpla amintire si viata de aerodrom a revenit la anormal, prin normal eu intelegand zbor.
A fost o zi ciudata, cum sunt cele in care nu zbori. Pe de o parte imi doream mai mult ca orice altceva sa fiu intr-o carlinga, sa cuplez fortajul si sa plec spre indepartate zari albastre, pe de alta parte nici de la sol spectacolul nu era unul de ratat… Cati oameni au oare ocazia de a vedea 8 avioane MiG 21 decoland unul dupa altul si apoi de a le vedea la aterizare? Nu multi, asta e cert!
Seara tarziu am plecat cu Mihai. El se ducea in Bucuresti, la familie, iar eu aveam doar o dorinta nebuna de a vedea Bucurestiul noaptea. Nu stiu de ce, ma apucase pe la patru dupa-masa ideea asta si nu am renuntat la ea. Aveam destui prieteni in Capitala pentru o noapte de cazare iar in cel mai rau caz existau o multime de hoteluri. L-am rugat pe Mihai sa ma lase la Universitate si imediat m-a avertizat sa nu ma abat prin Centrul Vechi. Nu m-am putut abtine.
Am luat-o la pas printre hipsteri, rockeri, clubberi, tineri, batrani, pitiponci si corporatisti, in fine, fauna obisnuita a Centrului Vechi. Am plecat cu gandul la o bere in Oktoberfest, dar am trecut pe langa el. Ma fascina multimea aceea vesela, artificiala, dar vesela. M-am asezat pe pietrele din fata unei terase si, dintr-o data, printre adidasi luciosi si tocuri de 15, le-am vazut.
Doua sandalute fine, gri deschis, cu toc exact atat de mare cat sa puna in valoare doua gambe superbe si dureros de cunoscute. Am urcat usor privirea, curios si temator. Picioarele dezgolite o palma peste genunchi, o rochita inflorata – flori mov si roz peste griul deschis, apoi gatul de felina, buzele mari si irezistibile… Mi-am tras speriat privirea, m-am oprit pe o reclama galbena de bere, incercand sa ma dezmeticesc. Primul gand a fost acela de a ma ridica si de pleca departe de acel loc. Dar ceva ma tinea in loc. Era ea, fara indoiala, mai frumoasa decat o vazusem eu vreodata in cei trei ani in care a locuit in mine si eu am locuit in ea. Era ea…
– ar putea urma –
0
0
Foarte frumos scris. Te incurajez sa scrii in continuare din 2 motive:
1. Talentul pe care il ai, nu il are oricine, iar daca nu il exersezi, se duce. Atat timp cat iti place sa scrii (si vad ca asa este), nu te opri 🙂
2. Vreau continuarea 🙂 M-a fascinat ce am citit si vreau sa stiu cum se continua povestirea.
Astept cu nerabdare urmatoarea postare.
Vrem continuarea !!
Vream continuarea !! <3
Vrem*
Cred ca ar trebui sa-ti iei un ATPL. Este dureros sa nu mai visezi pe langa MIG ci sa zbori pe un Boeing…insa merita!
Asa a inceput si Doru Davidovici,asa a inceput si Foozie,deci curaj si incredere in ce va-ti
propus sa faci,personal mie i-mi place si va rog sa continuati…..!
Sa nu exageram, nu pot sa compar povestioara asta cu ce au scris Doru si Foozie. Dar multumesc 🙂